De Sărbători, plecat de acasă la rude, în altă localitate, rămân fără carte de citit. Şi iau din biblioteca nepotului un volum Patrimoniu. Un Gala Galaction, povestiri. Înainte de culcare, citesc vreo 5 proze. O revelaţie. Moara lui Califar, un exemplu de proză fantastică, ba chiar horror. Proză vânoasă, bine întoarsă din condei, cu efect, deloc fadă… De-atunci sunt ca în sevraj. Convins că am şi eu acasă acel Galaction, la întoarcere văd stupefiat că m-am înşelat. Musai de vizitat un anticariat.
— • —
Chef de poveşti sfătoase, chiar duioase. De aceea, Poveste de iarnă de Mihai Zamfir. Goana prin Bucureştii anilor ’80 după cabine telefonice trezeşte amintiri personale, din copilărie. Continuă lectura

