De Sărbători, plecat de acasă la rude, în altă localitate, rămân fără carte de citit. Şi iau din biblioteca nepotului un volum Patrimoniu. Un Gala Galaction, povestiri. Înainte de culcare, citesc vreo 5 proze. O revelaţie. Moara lui Califar, un exemplu de proză fantastică, ba chiar horror. Proză vânoasă, bine întoarsă din condei, cu efect, deloc fadă… De-atunci sunt ca în sevraj. Convins că am şi eu acasă acel  Galaction, la întoarcere văd stupefiat că m-am înşelat. Musai de vizitat un anticariat.

— • —

Chef de poveşti sfătoase, chiar duioase. De aceea, Poveste de iarnă de Mihai Zamfir. Goana prin Bucureştii anilor ’80 după cabine telefonice trezeşte amintiri personale, din copilărie.

— • —

Eşti la bunici, la Orăştie, şi de fiecare dată când vreţi să luaţi legătura prin telefon cu părinţii, trebuie să vă îmbrăcaţi frumos, tu şi sora ta şi bunica şi/sau bunicul, şi să porniţi la pas spre celălalt capăt al oraşului, spre clădirea stanilistă a Poştei, unde mergeţi la un ghişeu anume, predaţi o fiţuică pe care bunicul a scris citeţ, mare, numărul părinţilor, achitaţi o sumă calculată pe minut, sunteţi poftiţi, după un timp, într-una dintre cabinele de pe peretele din stânga intrării. Vă duceţi într-acolo şi, fiind mici, tu şi sora ta puteţi intra odată cu bunicul/bunica şi reuşiţi chiar să închideţi uşa după voi. Apoi aşteptaţi. Vă uitaţi prin geamul gros şi soios al uşii spre ghişeul unde centralista încă nu a terminat de introdus fişe într-un panou mare. Până la urmă, legătura se stabileşte, voi primiţi undă verde (o mână săltată în aer la ghişeu) şi puteţi lua în sfârşit receptorul. Vorbiţi pe rând, dându-vă receptorul de la unul la altul, doar atâta timp cât aţi plătit. Cu câteva secunde înaintea expirării lui, vocea centralistei se aude pe fir cu anunţul. Aveţi posibilitatea să continuaţi convorbirea, dar surplusul se decontează la ieşirea din cabină. Şi îţi aminteşti că tariful e ceva mai mare, atunci. Dar voi nu continuaţi convorbirea. Vă încadraţi în timpul dinaintea stabilit. Bunicii sunt oameni ordonaţi, care îşi chivernisesc bine tot ce au, inclusiv timpul. Mai ales timpul… Iar acolo, în cabină, la Poştă, postura e chiar oficială. Cu atât mai mult e nevoie de respectarea regulilor. Aşa că vă salutaţi părinţii, cu voci în cor, tu şi sora ta, imediat după ce scadenţa vă este anunţată. Şi receptorul e pus în furcă degrabă, chit că aţi mai fi avut, poate, vreo zece secunde la dispoziţie.

Tot la Poşta aceea mergeţi şi când părinţii vă trimit pachete. Pachete mari, bine legate. Pachete conţinând de-ale gurii, zahăr, ulei, uneori chiar şi pâine. Cea pe care o primiţi, pe cartelă, la Orăştie nu ajunge întotdeauna. Şi-atunci, însoţind unul dintre bunici la Poştă, pentru ridicarea coletului greu (luaţi cu voi un cărucior, să-l puteţi transporta până acasă, în celălalt capăt al oraşului), te uiţi întotdeauna în stânga intrării, spre cabinele telefonice. Dar nu, nu acum. Telefon se dă o singură dată pe lună. Acum aţi venit după pachet. Există nişte reguli de respectat. Câte o bucurie o dată.