Se spune că e mai uşor să scrii roman decât proză scurtă. Că un roman poţi scrie fără o idee precisă, dezvolţi în schimb personaje, situaţii, atmosferă, dar că o povestire de doar câteva pagini nu poate exista fără susţinerea ideii bine conturate. Se mai spune că într-un roman stilul e mai puţin important decât într-o proză scurtă, tocmai pentru că, având mai mult spaţiu de desfăşurare, e riscant să împovărezi povestea cu un stil prea îndrăzneţ. În cazul unei proze scurte, însă, adesea stilul face tot; el, alături de idee, poate ţine cititorul lipit de text. Pe de altă parte, a scrie un roman presupune o anumită rutină, plăcerea autorului e mai diluată, pe când povestirea scurtă, prin însăşi scurtimea ei, oferă plăceri mai intense şi mai variate.

Nu cred că e aşa. Nu întotdeauna. Nu pentru toţi scriitorii. Lucrurile depind de atâţia factori, de atâtea chestiuni particulare, încât cu greu poţi desprinde o regulă.

Romanul, dacă se scrie la timpul său, se poate scrie cu acelaşi freamăt lăuntric cu care scrii – poate într-o singură zi – o proză scurtă. În acelaşi fel, o povestirea te poate consuma în doar câteva ore cât te consumă scrierea unui roman într-o lună, două, trei… În definitiv, important e ca scriitorul să-şi dea seama ce anume îi va produce plăcere în acel moment şi să acţioneze în consecinţă. Pentru că scrisul e înainte de toate, pardon my French, o formă spiritualizată de masturbare.

Nimic nu e mai trist ca un copil abandonat. Iată un subiect care, aproape indiferent de cum este tratat literar, va reuşi să trezească în cititor empatia, iar dacă este tratat cum trebuie, îl va emoţiona până la lacrimi. Abandonul este condamnarea crudă la singurătate, poate cea mai mare teamă a omului. Iar cel care condamnă astfel un suflet inocent este fără drept de apel un monstru. Nu există circumstanţe atenuante, nu e loc de explicaţii. Poftiţi aici chintesenţa poveştii horror din toate timpurile.

Astăzi o să vedeţi multe adunări pe la statui şi o să auziţi multe vorbe goale despre Mihai Eminescu, cel pe care propaganda comunistă patriotardă a reuşit să-l smulgă din rândul scriitorilor vii şi să-l înfigă cu de-a sila în rândul semizeilor unui Panteon de paradă, bun de scos din dulapul cu recuzite la „marile momente naţionale” tot aşa cum sunt scoase drapelul, imnul etc.

Sfatul meu e să închideţi ochii şi urechile la toată larma asta prăfoasă. Nu vă gândiţi la Eminescu astăzi. Lăsaţi-i pe ceilalţi să-şi facă mendrele cu imaginea lui, să bifeze în public încă o acţiune „românească”, să-l „cinstească” înălţându-i osanale şi înconjurându-l cu jerbe de crini. În schimb, luaţi-i mâine sau poimâine sau răspoimâine sau… o carte, oricare, şi citiţi-l în liniştea voastră. Îi veţi face astfel singura cinste pe care şi-ar fi dorit-o, pe care şi-o doreşte orice scriitor. Eminescu nu e scriitor naţional; e scriitorul cititorului său.