Totul se reduce la imagini, la scene. În orice artă. De aici porneşte totul. Imagini sugestive, scene relevante. Şi fiecare artă se străduieşte să le redea, cu propriile-i mijloace, în moduri cât mai originale cu putinţă. Uneori ermetizând excesiv, alteori căzând în declarativ, descriptiv superfluu. Echilibrul e cel mai greu de atins.

Proza bună se construieşte, şi ea, în jurul unor imagini-simbol. În funcţie de complexitatea intrigii, imaginea centrală este completată de scene secundare. Acestea, dacă sunt bine alese, reuşesc să întregească imaginea. Iar dacă sunt bine redate, reuşesc să îi dezvolte semnificaţia.

Vehiculul, sufletul oricărei imagini, cel care leagă scenele – personajul! În orice operă artistică, de orice expresie, imaginea e dublată de personaj. La fel, mai abstract sau mai concret – dar mereu prezent.

Cele două – imaginea şi personajul – sunt indispensabile. Mesajul (cel care întregeşte Treimea) nu poate fi articulat în lipsa lor. În funcţie de felul în care creatorul a ales să „manipuleze” primele două „ingrediente”, mesajul are sau nu şanse de a fi receptat (corect).

Simplu.

Citesc în paralel (şi) două romane extraordinare scrise de două autoare de geniu. E vorba despre „The Goldfinch” de Donna Tartt şi despre „Daddy Love” de Joyce Carol Oates. Deşi diferite ca scriitură şi subiect, cele două au în comun o forţă narativă cum rar întâlneşti. Dacă Tartt e genul de scriitoare sârguincioasă care-şi cizelează romanele ani la rând (din 1992 până acum a scris doar trei romane; se simte asta în proza ei, e mai cumpănită, mai lucrată), Oates e autoarea compulsivă, care scrie în transă, la inspiraţie, ceea ce face ca multe romane ale ei (şi are multe! doar anul trecut a scos două, plus o culegere de nuvele, iar anul ăsta deja a scos unul!) să curgă fie cu rapiditatea unui pârâu de munte – cazul acestui scurt „Daddy Love” -, fie cu impetuozitatea unui fluviu – cazul „Fiicei groparului”, de pildă, ori mai recentului roman istorico-macabru „The Accursed”. Cu toate aceste diferenţe, Donna Tartt şi Joyce Carol Oates îşi au locul side-by-side în raftul literaturii contemporane de excepţie. Recomand.

Hai să marchez ziua asta accordingly, adică printr-un paragraf „la subiect” dintr-o nuvelă aflată încă-n lucru. Uite-aşa a dat cu ochii naratorul meu de cea care, la momentul desfăşurării acţiunii, îi este soaţă. S-a-ntâmplat la un cenaclu literar, go figure! Deci:

„Am urmărit-o din colţul meu vreme de mai bine de o oră. Nici nu mi-am dat seama când a citit amicul Vasile Ion, când a primit întrebări din partea celor prezenţi şi când le-a răspuns, când s-au ridicat din bănci alte june, care apoi au citit din producţia proprie. Nu am avut habar în acel răstimp decât de acea Fata Morgana. I-am urmărit ritmul calm al existenţei şi m-am simţit binecuvântat că o pot face. Mi-am încâlcit privirile în cosiţele ei blonde, în cele două codiţe împletite simplu şi împreunate la spate, ţinându-i astfel strâns părul din creştet. I-am privit linia catifelată a gâtului, acea pantă domoală care se pierdea sub gulerul bluzei albe peste care purta o vestă neagră cu broderii roşii. Mi-a plăcut să-i ating cu gândul puful fin care spuzea acel povârniş, să-l fac să se înfioreze şi să transmită micile vibraţii spre rădăcină, în carnea ei fragedă, în trupul tânăr fremătând de viaţă. Mi-am închipui cum ar fi să o dezmierd cu o pană, să îi provoc cele mai nebănuite plăceri. Căci eram sigur încă de atunci că bucuria mea, mereu, va fi doar să-i ofer acelei făpturi cât mai multă plăcere, fericire fără margini. Iubirea adevărată – am aflat atunci, la 27 de ani – înseamnă să primeşti fericire oferind-o.”