Minunea paradoxului Tănase

Ne-am obișnuit să privim perioada interbelică într-un fel nostalgic, ca pe un film sepia din care umbrele au fost alungate. Știm că atunci ne-am bucurat de oarecare prosperitate, de notorietate măcar în Europa, că România, o monarhie deja cu tradiție, era o țară așezată, un mediu excelent pentru creatorii de toate felurile, de la scriitori la compozitori și pictori, ne-au rămas de atunci nume aproape sacralizate, inclusiv (ce gând anapoda!) de politicieni. Pentru treaba asta, în mod clar o exagerare, se fac „vinovate” mai multe lucruri, însă pe primele două locuri aș pune contrastul izbitor cu perioada comunistă care i-a urmat și, apoi, depărtarea în timp, fapt practic măsurabil, însă afectiv transformat, tocmai din cauza comunismului sufocant, într-o veșnicie. Exemplele care contrazic această impresie, articolele de presă și creațiile artistice din epocă, nu puține la număr, ar fi trebuit, poate, să ne tempereze avântul encomiastic. În definitiv, oameni erau și cei de atunci, oameni supuși greșelii, oameni care-și urmăreau propriul interes, nedreptățind alți oameni. Căci, la urma urmei, pe taxarea acestor exemple nefericite și-au clădit opera publicistică majoritatea scriitorilor acum clasici și, mai elocvent, din această sevă au crescut artiști precum Constantin Tănase. Riscul celor din urmă, asumat cu bună știință, a fost acela al fanării în timp, cum e cazul cu toate lucrurile ancorate puternic într-un anumit context. Ei bine, aici intervine paradoxul care, sper, va justifica această lungă introducere: deşi ne întoarcem privirea spre trecutul interbelic cu o mare doză de candoare, atunci când ascultăm cupletele lui Tănase, de pildă, ne amuzăm pe seama defectelor aceluiaşi trecut mirific – fiindcă, spre deosebire de aura binelui de odinioară, răul este, atunci ca și acum, acelaşi.

Spectacolul Ca la noi… la nimenea!, în organizarea trupei orădene ArtEmotion, în care actorul Sebastian Lupu îl readuce aproape întocmai la viaţă pe Constantin Tănase, mi-a prilejuit o binevenită și foarte plăcută scufundare în acest paradox. Nu e de mirare, astfel, că acest spectacol cu oarecare vechime deja în orașul de pe malul Crișului Repede continuă să umple sălile pub-urilor unde este prezentat. Eu l-am văzut în incinta proaspăt renovată a Crown Pub-ului, local aflat la parterul Hotelului Astoria, restaurat și el, o superbă clădire ridicată în 1902 de arhitectul Ferenc Sztarill, același care a proiectat și Palatul Vulturul Negru. Locul, cu arhitectura și trecutul său, a venit în întâmpinarea jocului inspirat al lui Sebastian Lupu, aducând astfel, deloc paradoxal, trecutul în prezent. Căci numai despre un salt în trecut nu poate fi vorba în cazul acestui show. Construit pe textele clasice ale lui Tănase, modificate extrem de puțin, spectacolul reușește să binedispună în doză justă, în vreme ce accentul principal pare a cădea, cât se poate de corect, pe latura moralizator-tristă. Susținut muzical de Tomi Margittai, Sebastian Lupu reușește performanța de a intra în personaj destul de repede: își reglează debitul verbal, își controlează mai bine expresiile faciale, intră în joc cu publicul, căruia îi intuiește dinamica, accentuând apoi acele părți din partitură care să aibă mai mare efect. Rolul îi vine mănușă, iar el o știe și se folosește abil de unul dintre auurile sale: vocea inconfundabilă, pe care o modulează credibil când în falsetto, spre finalul versurilor cu „poantă”, când într-o răgușeală plângăreață, ambele aducându-i pe loc aplauzele celor din sală. Să susții vreme de o oră și jumătate un monolog în versuri atât de dificil, străduindu-te în același timp să nu ieși dintr-un personaj cunoscut, cu atâtea note caracteristice cum a fost Constantin Tănase, nu e deloc ușor, iar actorului nostru îi reușește fără efort vizibil, încheind spectacolul (cu un epilog foarte bine ales) nu vlăguit, încurcând cuvintele, renunțând la gesticulația de susținere, ci chiar cu mai multă vervă decât la început. La ieșirea din joc, trecând printre spectactori, a părut că nu face decât să mute scena în cealaltă parte a sălii.

Vă spun sincer, deci: vreme de o oră și jumătate, Constantin Tănase a revenit la viață, la Oradea, în Crown Pub. Și nu a fost deloc figura aceea sepia, cu mișcări sacadate, dintr-un interbelic idilic, ci un critic cât se poate de actual care, deși vorbea cu vorbe de acum mulți ani, critica mefient-șugubăț metehne cât se poate de actuale. Minunea, pentru a fi și crezută, trebuie văzută cu propriii ochi.

Newsletter

Într-o vacanţă de vară am fost paraşutat la bunici…

Într-o vacanţă de vară am fost paraşutat la bunici nu doar împreună cu sora din dotare, ci şi cu un iepuraş de toată frumuseţea. Lui, într-un moment când ne-a atins aripa geniului pe amândoi, i-am spus Ţupi. E cam mult timp de atunci, dar pare că îmi amintesc bine făptura aceea. Blăniţa, cel puţin, o am şi acum în faţa ochilor, de bună seamănă: sură, cu dunguliţe albe pe spate, pufoasă, atât de pufoasă. Atunci, la începutul verii, Ţupi era doar un pui cu ochii roşii, cu nas mic şi veşnic în mişcare, o poşetuţă pe care mai mare dragul s-o iei de urechi şi să o duci peste tot cu tine. Chiar asta şi făceam; precum cu trioul de şopârle de mai târziu, Ţupi mă însoţea credincios peste tot – îl purtam în poală, într-un fel de marsupiu, căci în lesă dăduse de înţeles că n-ar veni. A făcut senzaţie pe stradă, printre prietenii de joacă. Ne luam la întrecere cu el, şi nu doar la alergat (am descoperit repede că, cel puţin în ceea ce îl privea pe el, legendara lor viteza era mult exagerată), ci mai abitir chiar la mâncat. Atunci am avut ocazia să pun la încercare vorbele bunicilor, cum că mâncând mulţi morcovi mi se va ascuţi auzul, motiv pentru care îi mâncau şi iepurii, dovadă fiind urechile lor lungi. Morcovi am mâncat mai mulţi ca Ţupi, am câştigat detaşat întrecerea, dar urechile tot ale lui au fost mai lungi, iar auzul, din câte îmi dădeam seama, nu mi se îmbunătăţise cu nimic. A fost clar, totuşi, că între om şi animale există diferenţe de neconciliat. Iepurele nostru a crescut văzând cu ochii, mâncând verdeţuri, în vreme ce eu şi sora mea, mâncând toată porţia generoasă pusă în faţă de bunici, a căror imagine a unui copil sănătos era aceea a unei făpturi durdulii, cu obrăjorii rumeni, numai buni de prins între degete, ca şoricul porcului proaspăt răzuit după pârlire, nu ne-am întors acasă foarte schimbaţi. Spre sfârşitul vacanţei, iepuraşul se transformase într-un iepuroi de toată isprava. Ochii îi rămăseseră la fel de roşii, dar dinţii, pesemne de la atâta caroten, i se îngălbeniseră ceva de speriat. Era de ajuns să deschidă gura şi cele două ţepuşe lungi şi ascuţite din faţă băgau spaimă în tine cu promisiunea unor înţepături de sute de ori mai dureroase decât ale acului asistentei atunci când trebuia să îţi umple bucile de polidin. Deşi continuam să îl iubesc – îl ştiam, doar, de mic! – mă şi înspăimânta adesea, motiv pentru care îl ţineam mai mult închis în spatele lemnelor din curte, o stiva clădită la milimetru de bunicul, unde se crea cu peretele casei vecine un spaţiu carceral ideal pentru liniştea mea sufletească. Pesemne îl şi visasem, mă urmărise în coşmaruri colorate în roşu şi galben, mult galben, iar asta trebuie să îmi fi amorţit oarecum simţurile, să mă fi orbit la soarta şi suferinţa lui Ţupi, fiindcă atunci când au venit părinţii să ne ia acasă nu am mirosit nimic, nu mi s-a părut deplasat nici când bunicul, în complicitate cu tata, au luat iepurele, un cuţit mare şi s-au dus în fundul grădinii, la râu. Venirea părinţilor, după trei luni de separare, era un eveniment mare, ne pregătiserăm cu toţii pentru asta, unii gătind, alţii făcând curăţenie, iar noi, copiii, pregătindu-ne poveştile strânse peste vară. Drept care îmi pot doar imagina că, în timp ce la bucătăria de vară fierbea tocăniţa, eu o impresionam pe mama cu năzdrăvăniile noastre şi ale lui Ţupi. Fisa mi-a picat doar după ce mi-am pus bine burta la cale, încingând famelic bucăţi de mămăligă în delicioasa tocăniţă proaspătă, sfâşiind carnea cu dinţii direct de pe os. Atunci am început să plâng cu sughiţuri şi mi s-a făcut rău, mai rău decât nu mi-a mai fost niciodată de atunci încoace. Nu îmi venea să cred că prietenul meu de o vară, animăluţul cu care sudasem o relaţie trainică fusese sacrificat şi îmi fusese servit la masa de prânz, cu mămăligă. Abia atunci au înţeles şi adulţii din jur barbaria ritualului pe care îl organizaseră inconştient, iar bunicul, încercând să mă îmbuneze, a venit la mine cu o bucată de scândură pe care crucificase bine pielea bietului meu Ţupi – întoarsă cu blana în jos şi cu carnea roşiatică presărată cu bobiţe rubinii de-acum de sare grunjoasă. Vezi, Ţupi e aici, a spus el, îl poţi lua cu tine acasă, îl poţi mângâia când vrei tu…

[Fragment dintr-un text mai amplu]

Peştii au fost, cred, primii pe care să îi pot numi ai mei…

Peştii au fost, cred, primii pe care să îi pot numi ai mei, după căţeii şi mâţele de la bunici. Locuiau într-un acvariu cât un TV de 14 inci, fără instalaţie de încălzire şi cu una de aerisire doar rudimentară, iar iluminarea pe timp de noapte era asigurată de un bec de lanternă, alimentat de la un cablu tras de la priză prin spatele bibliotecii. Pentru că, nu-i aşa, acvariul meu ocupa o bucată dintr-un raft, flancat de cărţi. Colecţia Patrimoniu de o parte şi un vraf de BPT-ul de cealaltă. Cumpăram mulţi peşti şi destul de des. Cu toate astea, nu prea era înghesuială în acvariu. Dintr-un motiv sau altul, scalarii, sanitarii şi guppy-i mei reuşeau să moară într-un ritm susţinut. Într-un rând, când am plecat de acasă mai multe zile, le-am presărat pe luciul apei mâncare, am calculat eu, cât pentru vreo cinci mese îndestulătoare. Stratul de „pureci” era gros de un deget pe apă, bietele vieţuitoare or fi crezut că s-a întunecat cerut, or fi avut prevestirea apocalipsei. Cert e că la întoarcere am dat cu ochii peste o imagine de coşmar. Neavând simţul saţietăţii, peştişorii mei drăgălaşi hăpăiseră toată mâncarea la prima strigare, iar cei care nu plesniseră de preaplin, forţaţi de împrejurări, se văzuseră nevoiţi ca până la urmă să recurgă la canibalism. În casa lor de sticlă dospea o mâzgă clisoasă, prin care, la o primă inspecţie, am identificat plutind bucăţi de înotătoare şi şiraguri de maţe. Un singur supravieţuitor rămăsese, Regele Scalar, o balenă care agita tulbureala aceea cu mişcările lui abulice. N-a mai rezistat nici el după primul schimb de apă – pe vremea aceea nu ţinea nimeni cont de Ph sau de alte gingăşii; apa cu clor de la robinet era tot ce le puteam oferi.

[Fragment dintr-un text mai amplu]