Când scriu și mai ales când mă gândesc la următoarea frază am descoperit că simt nevoia să mușc din mine: îmi rod unghiile, îmi ciupesc cu dinții pielea de la colțurile lor, trag cu incisivii pe ele, le amestec praful cu salivă și îl înghit, sfâșii cuticulele… La capătul unei ore de scris, deși am aceeași greutate ca la început, ea este altfel distribuită. În timp ce recitesc textul, în stomac deja se desfășoară procesul de descompunere a propriei mele materii: de acele părți m-am lepădat, le-am rupt din mine și le-am consumat pentru ca textul să ia naștere.
Refugiaţii
Refugiații sunt, și ei, de mai multe feluri – cel puțin două.
Cei care umblă pe jos mii de km, suferă la modul biblic și fac subiect de știre cu „puternic impact emoțional”.
Și cei care închiriază mașini ultimul răcnet cu număr de Austria și de Germania și fug în Occident cu două sute de km la oră. Migranții clasa lux, neinteresanți și, de aceea, invizibili pentru media și, pe cale de consecință, pentru populația sensibilă.
Ieri, venind spre casă, pe autostrăzile din Grecia, Macedonia și Serbia am întâlnit într-adevăr coloane întregi de refugiați. Doar că nu băteau drumul cu încălțări scâlciate și toată agoniseala de o viață strânsă în trei boccele, ci ne depășeau fulgerător în bolizi și SUV-uri BMW, Mercedes, Audi…
Fiecare după puteri, it’s only natural.
La mulți ani, Linda mea!
La mulți ani, Linda mea! Ești punctuația și sintaxa vieții mele, ești stilistica și ești armonia ei. Fără tine, aș fi o bălmăjeală incoerentă, de neînțeles pentru nimeni, întainte de toate pentru mine însumi. Să fii sănătoasă și ferice și să ai în jur doar oameni care îți știu aprecia inteligența și sensibilitatea. Psui! ❤
Mircea Pricăjan 