Proză de cuplu

Antim și Carmina sînt doi tineri, proaspăt părinți, care petrec cîteva zile într-o cabană montană, împreună cu bebelușul lor de numai cîteva luni, Codin. Dialoguri și schimburi de impresii cu proprietarii și cu ceilalți turiști, mici petreceri, ieșiri în natură, instantanee conjugale sînt cîteva din ingredientele unei mici vacanțe, departe de nebunia orașului și a muncii la birou. Scene obișnuite de viață comunitar-domestică, într-o vară toridă, par a fi în miezul micului roman al lui Mircea Pricăjan, Calitatea luminii (Polirom, 2016). Sub această suprafață minimalistă se ascunde, de fapt, drama unui cuplu pentru care apariția copilului a însemnat zdruncinarea unui vechi mod de viață. Dacă în alte proze ale maternității/paternității, copilul e ocazia unei liricizări în cheie diminutivă, a unor revelații biologice, ontologice și metafizice, la Pricăjan e motorul angoaselor de tot felul, de la cele erotice la cele ale raportului cu sine și cu lumea. Toate cît se poate de terestre.

Deloc liniștit, cu dese accese nocturne de plîns și cu mofturi imprevizibile, fragil și vulnerabil, Codin le oferă părinților săi piatra de încercare pentru o metamorfoză existențială integrală. Dacă pînă la el cei doi tineri confirmaseră prin viața în comun o profundă sudură afectivă, după naștere, „al treilea element” impune o distanță care, la rîndu-i, cere o reevaluare a sentimentelor. Crizele de nervi ale Carminei, îngrădirea libertăților masculine, renunțarea la cvasi-boemie, sexualitatea fortuită, efortul de toleranță reciprocă sînt tot atîtea experiențe care se aglomerează în jurul deja convenționalelor probleme pe care le impune un copil sub un an. Obsesia închiderii fontanelei, durerile de burtă, trezirile noaptea, misterul cauzelor fiecărui scîncet, frica de accidente fatale provoacă sincope pe care cuplul, încă neobișnuit cu subminarea constantă a intimității, trebuie să le administreze eficient. Apropierile, atingerile, luările în posesie nu mai sînt aceleași, între cei doi, așa cum amintirile vieții de dinainte de căsătorie și de „etapa Codin” constituie doar rămășițe dintr-o altă viață. „La început nu se priviră. Amîndurora le era puțin rușine, genul de reacție pe care o ai cînd ești nevoit să faci un lucru pe care îl stăpîneai odată, dar de care te-ai înstrăinat între timp. Antim era conștient că momentul acela, în ambianța aceea, cerea atenția pe care obișnuiau să și-o ofere reciproc la începutul relației lor, pofta aceea de a-1 sorbi pe celălalt în toate modurile imaginabile; totuși, nu reușea. Într-un tîrziu, cînd tăcerea dintre ei se prelungise prea mult, Antim întinse mîna peste masă, eh palma în sus, o invitație pe care Carmina o înțelese imediat și-i veni în întîmpinare. Așa, uniți prin atingerea mîinilor, își găsiră și ochii lor calea de-a se întîlni.”

Preponderent masculin, adică centrat mai degrabă pe Antim, naratorul romanului reface, în volute temporale ample, noul statut al tatălui. Printre zilele petrecute în micuța cameră închiriată la cabană, printre detalii despre amiciția cu proprietarul și cu ceilalți turiști sosiți, Antim știe că nu mai poate fi nici intransigentul jurnalist de dinainte, nici folkistul visător din adolescență, nici cititorul avid de literatură, nici singurul posesor al trupului soției, redescoperit, de fiecare dată, cu voluptate. Lupta cu lăsatul de fumat, la fel ca și lupta cu accesele de singurătate și de înstrăinare, e un eveniment care trebuie trăit și încheiat cu responsabilitate matură. Spre deosebire de partenera lui, el are avantajul că nu stă permanent în preajma lui Codin, că, prin mersul la muncă, poate ieși, temporar, din zona grijilor de părinte și dintre tensiunile acumulate acasă. „Lui îi era ușor să vorbească, el nu își întrerupsese activitatea dinainte, chiar dacă pătimea alături de ea chinul trezirilor repetate și scandalurilor nocturne, peste zi el apuca să schimbe mediul, să respire și alt aer, în vreme ce ea, Carmina, mama tînără și nu chiar, rămînea izolată în acasă într-o iarnă care nu se mai sfîrșea, abandonată chiar și de colegele de muncă, întrucît pe maică-sa reușise să o îndepărteze definitiv încă din timpul sarcinii, rămînea tot timpul la discreția și capriciile deseori înnebunitoare ale lui Codin, iar copilul acela, oricît de tare îi dictau instinctele să-l iubească, pur și simplu nu era acolo, prezent, între el și inima lui parcă ar fi existat un spațiu necuprins, compus din gaze opace, prin care răzbăteau pînă la ea doar nevoile de bază ale copilului, papa, caca, somn. Devenise sclava lui și nimeni nu observa, nimeni nu o compătimea. (Cînd gîndea așa, la nervi, Antim de regulă se transforma în mintea ei în cea mai odioasă ființă, era temnicerul care o încuia zi de zi în casă cu acea bestie urlătoare și care, la întoarcere, se comporta ca și cînd ar fi dat orice pentru a face schimb de locuri cu ea. Odiosul!)”

O veche revelație avută în pădure, în timpul unei excursii adolescentine cu fratele său, are drept corespondent o alta, trăită tot în pădure, în timpul unei mici evadări din cabană, printr-o trapă destinată doar proprietarului. Printre descoperiri – aceea că toate își au timpul lor, că toate trebuie suportate, că lumina cade diferit, cînd același receptor al ei e în altă parte. La plecare, în timp ce-și strîngeau bagajele, menținîndu-se singur în picioare, în pat, Codin deja anunță că trece într-o nouă etapă, poate mai ușoară pentru ei. Sau, cine știe?, poate numai pentru el.

Subtil în psihanaliza cuplului, lapidar și concentrat în selectarea micilor evenimente semnificative, romanul lui Mircea Pricăjan anunță un prozator bun. Să vedem!

Sursa: Convorbiri literare, nr. 2/2017

Babilon 2.0

de Mircea Pricăjan

Despre literatură se spune că este adevărul dinlăuntrul minciunii. O sumă de născociri, de multe ori fantasmagorice, au darul de a ascunde în miezul lor dur esențe indisolubile, oricând valabile, fapte incontestabile ale sufletului și ale minții umane. Cu acest scop, din această dorință de a face adevărul să ajungă la oameni chiar și cu prețul învelirii sale în neadevăruri, și-au scris operele marii autori ai omenirii. Un pact benign pe care îl acceptăm și astăzi, o autoamăgire dulce care ne ajută să înghițim pastile deseori mult prea amare. Ne construim ficțiuni pentru a face realitatea mai ușor de îndurat. Un fel de mecanism de supraviețuire.

Ultimii ani am asistat la un avânt tehnologic fără precedent. Distanțele s-au scurtat, aproape au dispărut, și toată lumea a căpătat dreptul la propria voce. Democratizarea deplină a opiniei tinde, de aceea, să ne scufunde într-o învălmășeală de adevăruri fictive, unul mai senzațional decât altul, toate cu un puternic substrat emoțional, din care nu văd cum am putea ieși bine. Asta pentru că accentul s-a mutat acum de pe acel adevăr peren ascuns în minciună și a trecut pe minciuna însăși. Aceasta înseamnă filosofia post-adevărului: inversarea polilor pentru a face ca și cel mai improbabil fapt să capete veridicitate prin îmbălsămarea sa în cât mai multe ficțiuni. Astfel iau naștere faptele alternative, o realitate paralelă care se sprijină pe și care își găsește unica rațiune de a fi în balivernele fantaste adoptate orbește de o umanitate pentru care emoția colectivă a ajuns să însemne mai mult decât orice adevăr, cu banalitatea sa de-acum inerentă.

Nu am crezut că tocmai capitalismul, o doctrină în care pragmatismul este… capital și pentru care faptele solide sunt indispensabile, poate dezvolta o ideologie atât de (auto)distructivă. Și totuși, iată, chiar în aceste momente se deschide înaintea noastră o uriașă capcană, ironia sorții, venind chiar din direcția a ceea ce până acum a însemnat rezistență în calea manipulării. Literatura a ieșit din paginile cărților și zburdă acum cu viteza internetului, croind neîncetat povești urbane, alimentând nevoia dintotdeauna a omului de istorie senzațională, transformându-se întruna și ocupând amenințător spațiul care până nu demult era rezervat realității, faptelor, adevărurilor fundamentale. Ritmul cu care omenirea se desparte de „adevărul din minciună” amintit mai la vale este direct proporțional cu ritmul în care se afundă într-o serie de minciuni colective din care adevărul este izgonit primul.

Inversarea sensului acestei mișcări mi-este teamă că de acum e imposibilă. În clipa de față, mai mult ca oricând, se impune găsirea unui mecanism nou prin care legitimarea realului să revină nu tuturor, ci doar acelora dotați cu capacitatea de a despărți emoția de rațiune. Deși asta ar echivala cu sfârșitul „democrației culturale” ca exercițiu social, ar putea fi singura șansă de supraviețuire a tuturor celorlalte libertăți dobândite de-a lungul timpului.

Sursa: Revista de cultură FAMILIA

Cartea de luni: Romanul unui cuplu

„Un prozator extrem de talentat, pentru care literatura e mai mult decât o potrivire lăuntrică.” (Marius Miheț), l-am numit pe Mircea Pricăjan, a publicat în urmă cu ceva timp un roman care a început să fie comentat în revistele culturale. Mircea Pricăjan s-a născut în 1980, absolvit Facultatea de Litere din Oradea cu o teză despre Stephen King, a tradus enorm, mai mult de 50 de titluri, iar acum se află la al doilea său roman.

Un roman bine scris, optimist, care descrie un weekend prelungit din viața unui cuplu cu un copil de 8 luni, petrecut la o cabană din munte, prin urmare în singurătate, departe de tumultul orașului care aproape îi înnebunise. Un cuplu în care s-au acumulat tensiunile, frustrările, nervii, lipsa de sex. Odată cu grijile și responsabilitățile, s-a dus liniștea cuplului și perioada fericită. „Mai puține plimbări pe înserate pe străzile vechi ale orașului, mai puține ieșiri la iarbă verde, în pustietate, cât e ziua de lungă, mai puțin timp pentru îmbrățișări și tandrețuri, pentru mofturi, mai puțină odihnă și poate mai multă răbdare.” Te aștepți ca bărbatul s-o ia razna. Sau poate chiar femeia, deși ea este cea care și-a dorit mai mult copilul: „Când în sfârşit îşi găsise curajul şi cuvintele potrivite, îi spusese că ea nu mai poate să trăiască fără un copil. Eu nu mai pot trăi fără un copil, Antim! spusese şi izbucnise în lacrimi, simţise că, odată cu aceste cuvinte, îi sare un dop din gât, un zăgaz se rupsese şi atunci nu mai putuse face nimic să ţină doar în ea toate gândurile care o măcinaseră în ziua aceea fati­dică de vineri. Antim nu putuse strecura o vorbuliţă, ci doar ascultase cuminte, nici şocat, dar nici entuziasmat la culme. Presupun că ai per­fectă dreptate, Carmi, cât s-o mai lungim, corect? Linişte apăsătoare, indecizie, apoi Carmina îi sărise de gât, îl îmbrăţişase cu toată fiinţa ei genitoare, doritoare, arzătoare, îi udase cămaşa cu lacrimile ei fierbinţi, îl sărutase cu înflăcărare, era un vulcan în plină erupţie. Antim n-o mai văzuse aşa dezlănţuită niciodată la lumina zilei şi-l bucura cu adevărat gândul că nu îl putea aştepta altceva decât cea mai pasională noapte a lor de până atunci. Perspectiva îl făcuse imediat să intre în erecţie, iar Carmina îi luase excitarea ca pe o reacţie instinctuală a corpului său de bărbat însufleţit de ideea că ar putea deveni tată. Şi uite-aşa, pe nepregătite, noaptea de pasiune neasemuită se întâmplase în plină zi, cu draperiile deschise, şi fusese într-adevăr o experienţă extraordinară, nu în ultimul rând fiindcă o făcuseră intenţionat, după ani şi ani, fără prezervativ.”

În a doua parte a romanului, cei doi se regăsesc, își amintesc lucrurile bune, lumina e percepută diferit în funcție de emoțiile lor. „Era însă un fel de înţelepciune pe care nu simţise înainte că ar avea-o. înainte era doar un fel de îngâm­fare, o superioritate aproape făţişă, dar evident găunoasă. Îşi consuma zilele cu trufia celui care e deasupra timpului, prin ceea ce ştie că ştie şi prin lipsa de griji. Vechea frică era departe, doar o amintire vagă, acum era stăpânul deplin al propriilor lui gânduri şi, deopotrivă, al lumii pe care o putea influenţa. O avea pe Carmina ală­turi şi împreună puteau înfrunta orice. Erau o echipă imbatabilă, veneau din neant şi se îndrep­tau spre neant. Priveau în jur de pe o culme mănoasă. Nimic nu îi îmboldea să se mişte de acolo. Dar acum, că se mişcaseră, acum, că pierduseră echilibrul, abia acum, după luni de oboseală şi tensiune şi mai ales frică groaznică pentru o viaţă nouă, plăpândă, acum Antim vedea limpede că maturizarea însemna nu inde­pendenţa financiară şi locativă, nu pasiunea şi stabilitatea în cuplu: maturitatea însemna să ai un plan de viaţă.”

„Calitatea luminii” este un roman viu, o lecție de viață. Poate nu cel mai bun roman pe care autorul îl poate scrie – cum s-a și comentat, de altfel – dar în orice caz o carte meritoasă. Literatura merituoasă este cea  din care pot naște capodoperele.

Mircea Pricăjan – Calitatea luminii. Editura Polirom. Colecția Ego proză. 202 pag.

Sursa: Amos News