Babilon 2.0

de Mircea Pricăjan

Despre literatură se spune că este adevărul dinlăuntrul minciunii. O sumă de născociri, de multe ori fantasmagorice, au darul de a ascunde în miezul lor dur esențe indisolubile, oricând valabile, fapte incontestabile ale sufletului și ale minții umane. Cu acest scop, din această dorință de a face adevărul să ajungă la oameni chiar și cu prețul învelirii sale în neadevăruri, și-au scris operele marii autori ai omenirii. Un pact benign pe care îl acceptăm și astăzi, o autoamăgire dulce care ne ajută să înghițim pastile deseori mult prea amare. Ne construim ficțiuni pentru a face realitatea mai ușor de îndurat. Un fel de mecanism de supraviețuire.

Ultimii ani am asistat la un avânt tehnologic fără precedent. Distanțele s-au scurtat, aproape au dispărut, și toată lumea a căpătat dreptul la propria voce. Democratizarea deplină a opiniei tinde, de aceea, să ne scufunde într-o învălmășeală de adevăruri fictive, unul mai senzațional decât altul, toate cu un puternic substrat emoțional, din care nu văd cum am putea ieși bine. Asta pentru că accentul s-a mutat acum de pe acel adevăr peren ascuns în minciună și a trecut pe minciuna însăși. Aceasta înseamnă filosofia post-adevărului: inversarea polilor pentru a face ca și cel mai improbabil fapt să capete veridicitate prin îmbălsămarea sa în cât mai multe ficțiuni. Astfel iau naștere faptele alternative, o realitate paralelă care se sprijină pe și care își găsește unica rațiune de a fi în balivernele fantaste adoptate orbește de o umanitate pentru care emoția colectivă a ajuns să însemne mai mult decât orice adevăr, cu banalitatea sa de-acum inerentă.

Nu am crezut că tocmai capitalismul, o doctrină în care pragmatismul este… capital și pentru care faptele solide sunt indispensabile, poate dezvolta o ideologie atât de (auto)distructivă. Și totuși, iată, chiar în aceste momente se deschide înaintea noastră o uriașă capcană, ironia sorții, venind chiar din direcția a ceea ce până acum a însemnat rezistență în calea manipulării. Literatura a ieșit din paginile cărților și zburdă acum cu viteza internetului, croind neîncetat povești urbane, alimentând nevoia dintotdeauna a omului de istorie senzațională, transformându-se întruna și ocupând amenințător spațiul care până nu demult era rezervat realității, faptelor, adevărurilor fundamentale. Ritmul cu care omenirea se desparte de „adevărul din minciună” amintit mai la vale este direct proporțional cu ritmul în care se afundă într-o serie de minciuni colective din care adevărul este izgonit primul.

Inversarea sensului acestei mișcări mi-este teamă că de acum e imposibilă. În clipa de față, mai mult ca oricând, se impune găsirea unui mecanism nou prin care legitimarea realului să revină nu tuturor, ci doar acelora dotați cu capacitatea de a despărți emoția de rațiune. Deși asta ar echivala cu sfârșitul „democrației culturale” ca exercițiu social, ar putea fi singura șansă de supraviețuire a tuturor celorlalte libertăți dobândite de-a lungul timpului.

Sursa: Revista de cultură FAMILIA