Continuăm, dragi cititori, seria însemnărilor de sfârşit de an cu lista cvasi-completă a lecturilor ultimelor 12 luni. Încă din 1996 ţin evidenţa cărţilor citite (a romanelor şi culegerilor de povestiri/nuvele, de fapt) şi nu cred că anul acesta mi-au scăpat multe titluri neconsemnate. În total, sunt vreo 60 de cărţi, cu o medie de aproximativ o carte pe săptămână.
Iată, deci, lista (în ordine cronologică):
1. Frederik Pohl – Întâlnire cu Heechee
2. Dan Simmons – Hyperion
3. Mihai Radu – Hobby şi alte povestiri
4. Andrei Mocuţa – Porcilator
5. Claudiu Bârsilă – Secunde de grafit
6. Bentley Little – The House
7. Ramsey Campbell – The Parasite
8. Julian Barnes – Nimicul de temut
9. SRSFF (ed.) – Alte ţărmuri
10. Brian Keene – The Conqueror Worms
11. Bentley Little – The Academy
12. Brian Keene – Darkness on the Edge of Town
13. Elizabeth Massie – Shadow Dreams
14. Peter Straub – Shadowland
15. Ann Rivers Siddons – The House Next Door
16. Matthew Costello – Unidentified
17. Sarah Langan – Audrey’s Door
18. Tim Lebbon – The Everlasting
19. Dan Simmons – Căderea lui Hyperion
20. Michael Laimo – Atmosphere
21. Robert McCammon – Boy’s Life
22. George Arion – Crime sofisticate
23. Tom Piccirilli – A Choir of Ill Children
24. Brian Lumley – Necroscope II: Vamphyri!
25. Jack Ketchum – The Lost
26. Bryan Smith – Depraved
27. Douglas Clegg – Nightmare House
28. Radu Pavel Gheo – Noapte bună, copii!
29. Bogdan Suceavă – Venea din timpul diez (recitire)
30. Ellen Datlow (ed.) – The Year’s Best Fantasy & Horror, vol. 2
31. Jonathan Maberry – Ghost Road Blues
32. Jaime Bayley – Pe neaşteptate, un înger
33. Gary A. Braunbeck – Far Dark Fields
34. Michael Marshall – Bad Things
35. Guillaume Prevost – Camera obscură
36. Carl Hiaasen – Goală puşcă
37. Andrea Camilleri – Forma apei
38. Stephen King – Under the Dome
39. Sarah Pinborough – Breeding Ground
40. Brian Keene – A Gathering of Crows
41. Oliviu Crâznic – ... şi la sfârşit a mai rămas coşmarul
42. Samantha Harvey – The Wilderness
43. Scott McBain – Jocul stăpânirii
44. Andy McDermott – Lupta pentru Atlantida
45. Stephen King – Blockade Billy
46. Joel C. Rosenberg – Cursa terorii
47. Andrea Camilleri – Câinele de teracotă
48. Stephen Donaldson – Blestemul nobilului Foul
49. Bentley Little – His Father’s Son
50. Sarah Langan – The Keeper
51. Lucia Verona – Crima de la jubileu
52. Peter Straub – A Dark Matter
53. Varujan Vosganian – Cartea şoaptelor
54. Zaharia Stancu – Şatra
55. Dean Koontz – Relentless
56. Doris Lessing – Memoriile unei supravieţuitoare
57. Richard Laymon – The Cellar
58. Bryan Smith – Soultaker
59. Stephen King – Full Dark, No Stars
60. Adam Neville – Apartment 16
Au rămas, desigur, o mulţime de cărţi pe dinafară. Teancurile se ridică mari pe speteaza fotoliului meu de lectură şi se ridică late pe corpul de birou cu sertare pe care-l folosesc în chip de „noptieră”…
În zilele astea, cum nu se putea mai bine, citesc Noaptea când cineva a murit pentru tine, romanul cel nou al lui Bogdan Suceavă, acela care vorbeşte fix despre ziua de 25 decembrie, dar aia de acum 21 de ani. Mai am începute aşa: Glen Cook – Shadows Linger (asta-n scop de serviciu!), Adrian Buzdugan – Capela excomunicaţilor, Rebecca Levene – Cronicile apocalipsei: Vindecătoarea (fiindcă şi eu sunt curios cum se continuă povestea din Supravieţuitorul) şi antologia realizată de Jonathan Oliver pentru Solaris, The End of the Line.
Dacă până la Revelion voi mai putea adăuga listei de mai sus măcar două dintre acestea, mă voi socoti fără-ndoială împăcat.
Asta e din 1999 şi e prima noastră fotografie. Fără-ndoială, aici găsim geneza tuturor celor ce-aveau să vie. Eram în primul an de facultate, chiar la început. Octombrie, dacă nu mă înşel.
Ca poza de dinainte, şi aceasta datează din epoca peliculelor de celuloid. Aparatele foto digitale erau SF. Cel puţin pentru noi. – Aici, lângă noi doi, apar tata şi Cristina, my sis. Suntem la un poligon de tragere. Şi da, am tras şi noi din culcat şi aplecat, vorba cântecului. Era pentru prima oară când trăgeam cu arma. Şi eu, şi Linda. Nu ştiu de ce-am ales tocmai fotografia asta. Câte s-au mai întâmplat în 2000…
Cred că toţi colegii noştri de facultate asociază anul acesta cu excursia itinerantă pe care am făcut-o împreună prin jumătatea de nord a ţării. Sibiu, Braşov, Suceava şi-o droaie de altele. Totul în scopul vizitării caselor memoriale ale mai multor scriitori. Lemme tell ya, it was a blast!
Acelaşi an 2001 ne va rămâne-n amintire şi ca anul în care am stat cu cortul la coada lacului Leşu nu mai puţin de două săptămâni. Adevărată întoarcere în sălbăticie, mai cu seamă că ne-am ales să ne instalăm (noi şi actualii noştri naşi, Gabi şi Călin) într-un loc izolat, la poalele muntelui şi separaţi de restul lumii de-un pârâiaş care, cu o zi înaintea plecării noastre, s-a umflat de-a trebuit să ne trecem calabalâcul pe celălalt mal cu o barcă pneumatică. 🙂
Cine are ochi bun poate că vede ce cărţi ţin în mână Linda şi Călin, fostul meu coleg de liceu. Asta e făcută după lansarea primului şi singurului meu roman, în Aula Magna a Universităţii din Oradea, când mai rămăseserăm doar apropiaţii. După sesiunea de autografe şi retragerea presei, that is. 😛
Terminaserăm deja facultatea (n-am scanată nicio poză de la ceremonie). Era în preajma Crăciunului, cam pe vremea asta. În spatele nostru sunt mama Lindei şi Florin, celălalt naş al nostru. Nu era un moment foarte fericit. Linda îşi pierduse tatăl la doar câteva zile după ceremonia de absolvire a facultăţii pe care chiar el o filmase.
Mai e nevoie de explicaţii? Spun doar atât: Tulai, da’ tineri eram! 🙂
După doi ani de stat cu părinţii, în sfârşit ne luaserăm un apartament numai al nostru. Avea trei camere şi era extrem de întunecat. (A, şi stătea nelocuit de la Revoluţie.) Aşa că ne-am hotărât să facem câteva „mici” modificări… Poza aceasta arată cam care a fost amploarea lucrărilor. – În cameră, jos, apare Linda ciocănind pereţii. Nu ne-am lăsat până n-am ajuns la beton.
În viaţa noastră apăruse Axi. Aici era deja măricel, începuse să i se închidă la culoare blana. Când l-am adus, la început de ianuarie, era alb ca un bulgăre de nea. Doar boticul şi vârfurile urechilor aveau ceva maro pe ele. Cum se vede aici, a fost dintotdeauna tratat regeşte. (90% din pozele făcute în 2006 îl au pe el protagonist.)
Fiindcă ne era prea bine la apartamentul nostru renovat din temelie, am zis că era timpul să facem o schimbare. 🙂 Tocmai începuse boomul imobiliar în Oradea. Din cât am fi luat noi pe apartament ne puteam cumpăra o casă de 200 de metri pătraţi, cu mansardă şi curte măricică. Visul nostru. Tineri şi nesăbuiţi (dar nu foarte nesăbuiţi, două săptămâni n-am pus geană peste geană, tot socotind şi proiectându-ne viitorul în eventualitatea unui eşec), am semnat contractul şi ne-am dus să ne vedem locul de casă. Ei bine, aici puteţi vedea ce anume era la vremea aceea în locul mega-cartierului de acum: un câmp pustiu, presărat doar cu nişte contururi de var. Nebunie curată! Şi lăsaserăm avans 15.000 de euro (strânşi cu împrumutul de pe la toate rudele), primind în schimb o chitanţă scrisă de mână.
În acelaşi an am şi dat vrabia din mână pe cioara de pe gard. În august, ne-am vândut apartamentul, ne-am mutat în chirie şi… am plecat în excursie. În Croaţia. La întoarcere, convinşi că-n câteva luni va fi gata casa şi ne vom putea muta, l-am cumpărat pe Ares, mândrul nostru border-collie. Aici îl puteţi vedea în culmea cuminţeniei lui, dormind. (Că a ajuns sărmanul să-şi petreacă primul an de pruncie în acel apartament, că el tot creştea şi creştea, energia lui aşişderea, că şantierul era închis de autorităţile în domeniu, că nesăbuinţa noastră începea să-şi arate colţii… ei, asta nu vă mai zic.)
Şi totuşi… Norocul ne-a surâs, şantierul a fost redeschis şi armata de muncitori aduşi din Maramureş (şi încartiruiţi în barăci din prefabricate) şi-a făcut datoria faţă de ţară (aia a celor trei Crişuri, desigur). La momentul la care făceam fotografia de faţă, casa era deja a noastră, achitată până la ultimul sfanţ printr-un credit care ne va lega de sistemul bancar până pe la venerabila vârstă de 70 de ani (dacă rămâneţi pe-aici până atunci, promit să pun o poză şi cu ultima plată – la ghişeu! – a ratei acestui credit monumental).
Şi a venit să trăiască alături de noi şi Alma. Bucureşteanca noastră de pripas. Cea mai zvăpăiată căţea pe care am văzut-o vreodată (şi cea mai norocoasă, fi I might add). Ares, obişnuit cu apartamentul, a stat în primul an la casă înăuntru. Deh, ne temeam să nu sufere, să nu se îmbolnăvească dacă-i permitem să şadă afară. Sau chiar să se simtă abandonat. Aşa că am găsit soluţia asta: să-i luăm o prietenă. 🙂 Am botezat-o Alma şi împreună formează echipa AlmAres!
Dar despre anul 2009 nu pot vorbi fără să pomenesc de indimenticabilul turneu european pe care l-am făcut în vară. Austria, Olanda, Franţa, Belgia… Aici o aveţi pe superba madame Pricăjan, surprinsă pe Champs Elysees! Sincer vă spun, acolo i-ar fi locul. 😉
Şi am ajuns în contemporaneitate. Nedesminţiţi, cum fiecare an trebuie să însemne pentru noi sporirea numărului de membri ai familiei, anul acesta ni s-a alăturat simpaticul şi poznaşul Michi. Nu vă luaţi după poza asta; acum e mai mare decât Axi! Şi chiar dacă la început nu s-au prea suportat, de ceva vreme se au într-adevăr ca fraţii.
Nu puteam să închei altfel decât cum am început. Cu Linda, adică. Cea care, prin perseverenţa şi iscusinţa şi diplomaţia şi, nu-n ultimul rând, sufletul ei mare, a făcut posibil ca deceniul din urmă să aibă pentru mine traseul acesta fabulos. Mă voi considera cel mai fericit om dacă următorii zece ani vor însemna şi numai jumătate din ce-au însemnat cei zece deja scurşi.
