La sfârşit de an se practică bilanţurile. Am zis să fiu eu mai cu moţ şi să fac un bilănţoc, unul cât pentru un deceniu. 🙂

Aşa c-am început să caut printre mii şi mii de fotografii. Voiam să aleg câte una singură din fiecare an, cea care să marcheze decisiv anul respectiv. Ehe, dragii moşului, grea treabă, asta! Şi ca s-o uşurez am decis să merg doar pe latura personală a lucrurilor, lăsând deoparte cărţile – well, cu o singură excepţie ;). Şi nici aşa nu m-am răbdat în câteva rânduri să nu aleg două fotografii.

Dar să nu lungim vorba. Oricum, însemnarea asta precis se va întinde destul de mult. Here it goes:

PROLOG

Asta e din 1999 şi e prima noastră fotografie. Fără-ndoială, aici găsim geneza tuturor celor ce-aveau să vie. Eram în primul an de facultate, chiar la început. Octombrie, dacă nu mă înşel.

2 0 0 0

Ca poza de dinainte, şi aceasta datează din epoca peliculelor de celuloid. Aparatele foto digitale erau SF. Cel puţin pentru noi. – Aici, lângă noi doi, apar tata şi Cristina, my sis. Suntem la un poligon de tragere. Şi da, am tras şi noi din culcat şi aplecat, vorba cântecului. Era pentru prima oară când trăgeam cu arma. Şi eu, şi Linda. Nu ştiu de ce-am ales tocmai fotografia asta. Câte s-au mai întâmplat în 2000…

2 0 0 1

Cred că toţi colegii noştri de facultate asociază anul acesta cu excursia itinerantă pe care am făcut-o împreună prin jumătatea de nord a ţării. Sibiu, Braşov, Suceava şi-o droaie de altele. Totul în scopul vizitării caselor memoriale ale mai multor scriitori. Lemme tell ya, it was a blast!

Acelaşi an 2001 ne va rămâne-n amintire şi ca anul în care am stat cu cortul la coada lacului Leşu nu mai puţin de două săptămâni. Adevărată întoarcere în sălbăticie, mai cu seamă că ne-am ales să ne instalăm (noi şi actualii noştri naşi, Gabi şi Călin) într-un loc izolat, la poalele muntelui şi separaţi de restul lumii de-un pârâiaş care, cu o zi înaintea plecării noastre, s-a umflat de-a trebuit să ne trecem calabalâcul pe celălalt mal cu o barcă pneumatică. 🙂

2 0 0 2

Cine are ochi bun poate că vede ce cărţi ţin în mână Linda şi Călin, fostul meu coleg de liceu. Asta e făcută după lansarea primului şi singurului meu roman, în Aula Magna a Universităţii din Oradea, când mai rămăseserăm doar apropiaţii. După sesiunea de autografe şi retragerea presei, that is. 😛

2 0 0 3

Terminaserăm deja facultatea (n-am scanată nicio poză de la ceremonie). Era în preajma Crăciunului, cam pe vremea asta. În spatele nostru sunt mama Lindei şi Florin, celălalt naş al nostru. Nu era un moment foarte fericit. Linda îşi pierduse tatăl la doar câteva zile după ceremonia de absolvire a facultăţii pe care chiar el o filmase.

2 0 0 4

Mai e nevoie de explicaţii? Spun doar atât: Tulai, da’ tineri eram! 🙂

2 0 0 5

După doi ani de stat cu părinţii, în sfârşit ne luaserăm un apartament numai al nostru. Avea trei camere şi era extrem de întunecat. (A, şi stătea nelocuit de la Revoluţie.) Aşa că ne-am hotărât să facem câteva „mici” modificări… Poza aceasta arată cam care a fost amploarea lucrărilor. – În cameră, jos, apare Linda ciocănind pereţii. Nu ne-am lăsat până n-am ajuns la beton.

2 0 0 6

În viaţa noastră apăruse Axi. Aici era deja măricel, începuse să i se închidă la culoare blana. Când l-am adus, la început de ianuarie, era alb ca un bulgăre de nea. Doar boticul şi vârfurile urechilor aveau ceva maro pe ele. Cum se vede aici, a fost dintotdeauna tratat regeşte. (90% din pozele făcute în 2006 îl au pe el protagonist.)

2 0 0 7

Fiindcă ne era prea bine la apartamentul nostru renovat din temelie, am zis că era timpul să facem o schimbare. 🙂 Tocmai începuse boomul imobiliar în Oradea. Din cât am fi luat noi pe apartament ne puteam cumpăra o casă de 200 de metri pătraţi, cu mansardă şi curte măricică. Visul nostru. Tineri şi nesăbuiţi (dar nu foarte nesăbuiţi, două săptămâni n-am pus geană peste geană, tot socotind şi proiectându-ne viitorul în eventualitatea unui eşec), am semnat contractul şi ne-am dus să ne vedem locul de casă. Ei bine, aici puteţi vedea ce anume era la vremea aceea în locul mega-cartierului de acum: un câmp pustiu, presărat doar cu nişte contururi de var. Nebunie curată! Şi lăsaserăm avans 15.000 de euro (strânşi cu împrumutul de pe la toate rudele), primind în schimb o chitanţă scrisă de mână.

În acelaşi an am şi dat vrabia din mână pe cioara de pe gard. În august, ne-am vândut apartamentul, ne-am mutat în chirie şi… am plecat în excursie. În Croaţia. La întoarcere, convinşi că-n câteva luni va fi gata casa şi ne vom putea muta, l-am cumpărat pe Ares, mândrul nostru border-collie. Aici îl puteţi vedea în culmea cuminţeniei lui, dormind. (Că a ajuns sărmanul să-şi petreacă primul an de pruncie în acel apartament, că el tot creştea şi creştea, energia lui aşişderea, că şantierul era închis de autorităţile în domeniu, că nesăbuinţa noastră începea să-şi arate colţii… ei, asta nu vă mai zic.)

2 0 0 8

Şi totuşi… Norocul ne-a surâs, şantierul a fost redeschis şi armata de muncitori aduşi din Maramureş (şi încartiruiţi în barăci din prefabricate) şi-a făcut datoria faţă de ţară (aia a celor trei Crişuri, desigur). La momentul la care făceam fotografia de faţă, casa era deja a noastră, achitată până la ultimul sfanţ printr-un credit care ne va lega de sistemul bancar până pe la venerabila vârstă de 70 de ani (dacă rămâneţi pe-aici până atunci, promit să pun o poză şi cu ultima plată – la ghişeu! – a ratei acestui credit monumental).

2  0 0 9

Şi a venit să trăiască alături de noi şi Alma. Bucureşteanca noastră de pripas. Cea mai zvăpăiată căţea pe care am văzut-o vreodată (şi cea mai norocoasă, fi I might add). Ares, obişnuit cu apartamentul, a stat în primul an la casă înăuntru. Deh, ne temeam să nu sufere, să nu se îmbolnăvească dacă-i permitem să şadă afară. Sau chiar să se simtă abandonat. Aşa că am găsit soluţia asta: să-i luăm o prietenă. 🙂 Am botezat-o Alma şi împreună formează echipa AlmAres!

Dar despre anul 2009 nu pot vorbi fără să pomenesc de indimenticabilul turneu european pe care l-am făcut în vară. Austria, Olanda, Franţa, Belgia… Aici o aveţi pe superba madame Pricăjan, surprinsă pe Champs Elysees! Sincer vă spun, acolo i-ar fi locul. 😉

2 0 1 0

Şi am ajuns în contemporaneitate. Nedesminţiţi, cum fiecare an trebuie să însemne pentru noi sporirea numărului de membri ai familiei, anul acesta ni s-a alăturat simpaticul şi poznaşul Michi. Nu vă luaţi după poza asta; acum e mai mare decât Axi! Şi chiar dacă la început nu s-au prea suportat, de ceva vreme se au într-adevăr ca fraţii.

Nu puteam să închei altfel decât cum am început. Cu Linda, adică. Cea care, prin perseverenţa şi iscusinţa şi diplomaţia şi, nu-n ultimul rând, sufletul ei mare, a făcut posibil ca deceniul din urmă să aibă pentru mine traseul acesta fabulos. Mă voi considera cel mai fericit om dacă următorii zece ani vor însemna şi numai jumătate din ce-au însemnat cei zece deja scurşi.

Au fost 10 ani nemaipomeniţi! Eu doar atât am avut de spus. 🙂