Drumul lui McCarthy


Cormac McCarthy – Drumul
Traducere de Irina Horea
Editura Humanitas Fiction, 2009

M-am încăpăţânat mult timp să nu văd filmul până nu voi citi cartea. Am eu aşa, o marotă. Ţin minte că la fel am făcut şi-n liceu, când urma să mergem toată clasa la cinema să vedem “Moromeţii”. Sau când a venit “Iona” la un Festival al Teatrului Scurt din Oradea. Sau cu multe alte ocazii. Prefer să am parte de-o poveste, oricare ar fi ea, aşa cum a vrut autorul ei s-o spună.

Mult discutatul şi mult premiatul roman al lui McCarthy mi-a căzut în mână abia acum. Şi n-am întârziat să-l citesc.

Ce-am descoperit… O scriitură meşteşugită (pusă în valoare cum se cuvine de o traducere la fel de meşteşugită, aparţinându-i Irinei Horea), o imaginaţie bogată şi bine strunită, un ochi ager pentru detaliul lăuntric al fiinţei, o ştiinţă a drămuirii materiei epice, un suflu nou dat unei teme destul de erodate în ultima vreme (lumea postapocaliptică). Şi-am mai descoperit că Drumul conţine unele dintre cele mai răvăşitoare pagini pe care le-am citit vreodată.

Ne aflăm în urma unui eveniment atomic care a aruncat mapamondul într-un soi de iarnă nesfârşită. Oriunde te-ai uita vezi numai cenuşă; talazuri de cenuşă acoperă cerul, ascunzând soarele. Resursele sunt limitate. Oamenii au început lupta pentru supravieţuire. Cei puternici pun mâna pe tot, ba chiar şi pe cei slabi. În disperare de cauză, duc mâna plină cu hălci din ei la gură. Pustiul şi disperarea domnesc pretutindeni.

În acest cadru, un tată şi băiatul lui străbat ţara de la nord la sud, trecând munţii pentru a ajunge la mare, în speranţa iluzorie că astfel vor fi salvaţi. Călătoria lor, presărată cu multe pericole, ne aduce în faţă un spectacol cutremurător al sacrificiului şi tăriei de caracter. Tatăl e în stare de orice pentru a-şi apăra fiul, care fiu e în stare de orice pentru a-i ajuta pe alţii. Relaţia celor doi şi felul în care evoluează psihologic băiatul stau de fapt la temelia cărţii.

Poveste greu de digerat, cu implicaţii insuportabile pentru unii, Drumul m-a convins definitiv să-l urmăresc de-aici înainte pe Cormac McCarthy în tot ce a scris sau va mai scrie. Fiindcă e-un autor pe gustul meu. A urcat brusc în primele 7 locuri.

Iar acum am să mă aşez în faţa televizorului şi-am dă dau play ecranizării lui John Hillcoat.

22 noiembrie 1963

Acesta va fi titlul viitorului roman al lui Stephen King, care se va lansa în SUA la data de… 8 noiembrie 2011. E povestea unui profesor de liceu care ajunge înapoi în timp în preajma asasinării lui Kennedy. Ideea centrală o reia pe cea din Zona Moartă: Dacă ai avea şansa de a schimba istoria, ce ai face?

Am postat ca ştire pe site-ul revistei Suspans traducerea sinopsisului şi mai multe linkuri, aşa că vă trimit ACOLO pentru ele.

Cel din urmă Marlowe


Raymond Chandler – Play-Back
Traducere de Mihai-Dan Pavelescu
Editura Nemira, Bucureşti, 2010

Chandler n-a scris mult, dar a scris bine rău! 🙂

Las fraza de mai sus să deschidă singură textuleţul acesta. Ar trebui să fie suficientă. Ba, hai, poate că i-aş mai adăuga una: Cine nu l-a citit pe Chandler până acum a ratat o bucată semnificativă din istoria romanului poliţist. Treaba asta e valabilă pentru mai toate genurile literare. Întotdeauna apare câte un autor care revoluţionează lucrurile atât de profund, încât ani şi ani după dispariţia lui tot ce se întâmplă pe acel segment al literaturii poartă amprenta sa.

Play-Back a apărut pe lume în 1958. La noi, înainte de această traducere meşteşugită a lui Mihai-Dan Pavelescu, la Nemira, care reprezintă şi prima ediţie românească între două coperte, a mai apărut o traducere, publicată în foileton, în revista Flacăra, înainte de 1989. Cine a semnat acea traducere? Păi, ştiu amănuntul chiar de la autorul ei: George Arion. Mi se pare, totuşi, curios că până acum – vreme, deci, de peste două decenii – nu s-a gândit nimeni să reia în volum acea traducere a Play-Back-ului…

Vorbim, aşadar, despre ultimul roman complet al lui Raymond Chandler. (După acesta a mai început unul, Poodle Springs, pe care l-a terminat însă Robert B. Parker şi care a fost publicat în ‘89.) E-un roman scurtişor, realizat după un scenariu pe care Chandler n-a mai apucat să-l vadă produs, şi ne prezintă un Philip Marlowe cam dărâmat – cu câteva luni în urmă se despărţise de Linda Loring (vezi Nu-i uşor să spui adio). Ca niciodată, este angajat pe nevăzute de un avocat (Umney, pre al său nume – pasionaţii de Stephen King vor recunoaşte aici sursa de inspiraţe a acestuia pentru povestirea Umney’s Last Case!) şi se lansează într-o misiune de “spionaj” care-l poartă până pe coasta Californiei. Curând află însă că damna pe care o spionează e mai degrabă victimă decât făptaş şi Marlowe se întoarce împotriva avocatului care l-a angajat. Alege s-o ajute în schimb pe această Betty Mayfield.

N-am să vă dezvălui evoluţia cazului, dar am să vă spun că (şi) în Play-Back ne putem bucura de, pompos spus, “spectacolul firii jemanfişiste şi mucalite” a lui Marlowe. Şi, în definitiv, acest extraordinar personaj reprezintă marea izbândă a lui Chandler în tot ce a scris. Şi aici, detectivul particular este tras pe sfoară, bătut, ameninţat, iar el răspunde tuturor acestora în maniera care îl caracterizează: ironizând, surâzând strepezit, aruncând replici flegmatice. “Am prieteni care ţi-ar reteza într-atât din aerele astea,” spune juna căreia Marlowe nu întârzie să-i facă ochi dulci, “încât ai avea nevoie de o scară ca să te-ncalţi”. La care, degajat, el răspunde: “Cineva a trudit serios să născocească asta. Însă truda nu poate înlocui talentul.” (p.77)  Avem totodată nenumărate dovezi ale misoginismului lui mascat: “Când o femeie este cu adevărat un şofer bun, se apropie de perfecţiune” (p.85), meditează el la un moment dat. Nici în faţa perspectivei unui act sexual (da, este şi aşa ceva în carte) nu renunţă la remarcele acide: “La naiba, pe când eram tânăr, puteai să dezbraci o fată încetişor. Acum ele sunt în pat, în vreme ce tu încă te chinuieşti cu nasturele de la guler.” (p. 87)

O menţiune specială merită comparaţiile/analogiile deşucheate la care-i zboară gândul lui Marlowe în cele mai bizare momente. Câteva exemple, ca să vă deschidă gustul: “Îmi era aşa de foame, încât aş fi putut să şterpelesc cina câinelui.” (p. 19)/ “Pereţii de aici sunt la fel de subţiri ca portofelul unui dansator de step.” (p. 30)/ “Vreo şase perechi se învârteau pe ringul de dans cu abandonul nechibzuit al unui paznic de noapte cu artrită.” (p. 51)/ “[…] nu părea la fel de greu de obţinut ca un pachet de acţiuni la General Motors.” (p. 83)/ “Una dintre femei afişa destulă răceală ca să răcoreşti deşertul Mojave şi destul fard ca să vopseşti un iaht de lux.” (p. 92)/ “În golfuri valurile nu se sparg, ci pătrund lunecând politicos, aidoma supraveghetorilor din magazinele universale.” (p. 138)/ “[…] o maşină la fel de anonimă ca o monedă într-un aparat de parcare […]” (p. 152) şi multe, multe altele.

Cred că, la finele lecturii, ştiind că ai citit ultima apariţie a lui Marlowe, nu poate să nu-ţi rămână în gând o replică definitorie ca un epitaf. “Cum poate un bărbat atât de dur să fie atât de blând?”, întreabă în ultimele pagini Betty cea nurlie, la care detectivul răspunde cu degajare: “Dacă n-aş fi fost dur, n-aş mai fi în viaţă. Dacă n-aş fi putut fi blând niciodată, n-aş fi meritat să fiu în viaţă.”

Merită şi voi să-l ţineţi în viaţă – datorită blândeţii lui, datorită durităţii lui, datorită expresiei inconfundabile pe care o dă definiţiei omului de bine – şi puteţi face asta într-un fel foarte simplu: citindu-i aventurile. Puteţi începe chiar cu Play-Back.

[Puteţi citi o recenzie serioasă, semnată de Diana Morăraşu,
a acestei cărţi în numărul 7 al revistei Suspans.]