Arhive pe categorii: (tr)aducţiuni

Steven Hall şi rechinii lui conceptuali

Traduc în zilele astea o carte de debut care a făcut furori în Marea Britanie a anului 2007. The Raw Shark Texts a botezat-o autorul ei, Steven Hall. E-un roman pe modelul filmului Memento, cu jocuri grafice á la Alasdair Grey şi cu tempoul unui thriller psihologic. O combinaţie fericită, dublată de-o scriitură inventivă. Genul de scriitură care te pune serios pe gânduri. Motiv pentru care nu e tocmai uşor de tălmăcit, dar care, într-un final, presimt că-mi va aduce mari satisfacţii. Tocmai de aceea, uşoara întârziere în care mă aflu – culmea! – nu e sursă de stres.

Mă bucur însă de câteva unelte ajutătoare. Printre ele, un site dedicat în întregime descifrării (adnotării, spun cei care-l întreţin) textului. Aici. O chestie, un joc de cărţi avându-i ca protagonişti pe peştii conceptuali. Un podcast făcut de Guardian. O pagină pe MySpace. Dar mai sunt şi spusele autorului, presărate prin mai multe colţuri ale internetului. Iată aici un interviu cu Mr. Hall.

Şi o piesă importantă a cărţii, Fragmentul becului:

Cartea o să apară la Ed. Polirom cel mai probabil la începutul anului viitor. Fiţi pe fază, că merită! 🙂

Despre King şi Llosa

În cel mai recent număr al României literare (40), Elisabeta Lăsconi publică un text intitulat Manuale noi şi vechi pentru prozatorul tânăr, în care ia în discuţie, comparativ, cartea lui Stephen King, Despre scris, şi Scrisori către un tânăr romancier a lui Mario Vargas Llosa, unindu-le cu ajutorul Artei romanului de E.M. Forster. Ce să zic? Interesantă interpretară, utilă, bine documentată. Cam prea bine. Atât de bine, încât – cel puţin la demonstraţia despre King – autoarea uită deseori să pună între ghilimele pasaje întregi. Bine-bine, le modifică ea acolo, mai schimbă un cuvânt-două, însă înlănţuirea de idei şi unele „expresii-cheie” mi-s al naibii de cunoscute. 😦

E ora 1 şi toată lumea doarme!

Când baţi la calculator zi de toamnă până-n noapte, degetul mare de la mâna stângă, prea puţin solicitat, dacă nu chiar deloc, are ciudata tendinţă de-a înţepeni. La fel şi degetele mici de la ambele mâini, care nici ele nu prestează vreo muncă. Stau doar ridicate-n aer, să nu le-ncurce pe celelalte. Încremenite sunt, ca ale unui dirijor prins în poză. Şi ai impresia că rigide îţi sunt şi încheieturile mâinilor, oricât de des le-ai flexa de-a lungul zilei ca să fii sigur că măcar astăzi n-o să-mpietrească, aşa cum au făcut ieri. Cotul mâinii stângi, probabil din cauza poziţiei corpului în scaun, doare cel mai rău. Cotul ăsta-i cel în care te sprijini şi-i mare mirare că pielea nu s-a ros de tot acolo. S-a înroşit, în schimb, şi roşie e şi dimineaţa când o lipeşti din nou de tăblia mesei (bine măcar că asta nu-i zgrunţuroasă!).

Dar încerci să treci peste astea şi să te-apropii cât mai mult de finalul normei pe care idealistul din tine a stabilit-o.

Am spus ceva despre ochi? Nu cred, da’ nu mă mai ţine vederea să verific…