Când baţi la calculator zi de toamnă până-n noapte, degetul mare de la mâna stângă, prea puţin solicitat, dacă nu chiar deloc, are ciudata tendinţă de-a înţepeni. La fel şi degetele mici de la ambele mâini, care nici ele nu prestează vreo muncă. Stau doar ridicate-n aer, să nu le-ncurce pe celelalte. Încremenite sunt, ca ale unui dirijor prins în poză. Şi ai impresia că rigide îţi sunt şi încheieturile mâinilor, oricât de des le-ai flexa de-a lungul zilei ca să fii sigur că măcar astăzi n-o să-mpietrească, aşa cum au făcut ieri. Cotul mâinii stângi, probabil din cauza poziţiei corpului în scaun, doare cel mai rău. Cotul ăsta-i cel în care te sprijini şi-i mare mirare că pielea nu s-a ros de tot acolo. S-a înroşit, în schimb, şi roşie e şi dimineaţa când o lipeşti din nou de tăblia mesei (bine măcar că asta nu-i zgrunţuroasă!).
Dar încerci să treci peste astea şi să te-apropii cât mai mult de finalul normei pe care idealistul din tine a stabilit-o.
Am spus ceva despre ochi? Nu cred, da’ nu mă mai ţine vederea să verific…
Mircea Pricăjan 
Fara misto, ai grija de tine: ce descrii tu seamana foarte mult cu ce mi s-a intamplat mie (din motive similare) la inceputul anului. Se cheama „sindromul scriitorului” si s-a manifestat, in cazul meu, prin amortirea totala, timp de mai bine de o luna, a degetului mic si inelar de la mana dreapta, plus a „pernutei” what’s-its-name de sub degetul mic, toate provocate de apasarea continua a nervului pe undeva pe antebrat spre cot. A fost sinistru, nu puteam nici macar intoarce o cheie in broasca 😦
Dupa aceea am stat inca vreo doua luni cu o perna sub antebrat si doar cu greu mi-au revenit simturile in respectivele locuri. Super weird si tapetat cu multa crema antiinflamatorie 🙂
sper să nu fie aşa grav. deşi, dacă-mi aduc bine aminte, am trecut mai demult prin ceva asemănător, chiar dacă nu s-a lăsat cu alifii şi perniţe. acum însă e-o chestie doar de… amorţeală. plus ca într-o zi-două termin maratonul 🙂