Arhive pe categorii: scrijeliri

2010 – Anul Facebook

… Cel puţin asta a fost impresia mea. Ieri aflam că mai bine de 10% din populaţia României se găseşte pe Facebook. Lucru surprinzător, zic, ţinând cont de faptul că nici nenorocirile vecine cu genocidul pe care le aplică metodic boc! şi compania n-au reuşit să scoată în stradă mai mult de 30-40 de mii de oameni.

În orice caz, anul ăsta m-am vârât şi eu pe Facebook. Şi urmarea directă a fost abandonarea aproape totală a vechii jucării: blogul. Mai jos vedeţi un soi de colaj făcut automat de-o aplicaţie Facebook-based din noianul de gânduri lăsate de mine acolo de-a lungul acestui an. Nu le-o fi ales pe cele mai zdravene, but there it is…

Precizare

Poate aţi băgat de seamă, în noul Suspans am făcut o nefăcută şi m-am autopublicat cu o povestire în limba engleză. Simt că se cere o scurtă precizare.

J.D.’s Departure a fost scrisă în 2003, pe când eram în facultate şi urmam cursul de creative writing al Magdei Danciu (poate vă amintiţi că despre admirabila doamnă Danciu am mai vorbit şi pe blogul editurii Nemira, aici). Acesta este produsul cu care m-am prezentat la finalul cursului. Primiserăm toţi câte o ilustrată de epocă şi câteva indicaţii cu privire la elementele pe care să le încorporăm în text. A ieşit, deci, această bizară proză pe care am intitulat-o J.D.’s Departure.

Sper să vă placă. N-am intervenit în niciun fel asupra ei, what you see is what everybody could see (way) back in 2003. Ţineţi doar seama de faptul că nu-s un vorbitor nativ de engleză, s-ar putea să-mi fi scăpat stângăcii de exprimare. Trag însă nădejde că nu vor fi flagrante…

Despre puterile şi slăbiciunile cititorului actual

În vara anului trecut, plecat fiind în alte zări, m-am trezit acasă. Cum e posibil? m-am întrebat surprins. Doar de acasă tocmai am plecat. Doar nu s-a terminat concediul fără ştirea mea. M-am uitat în jur o dată şi-am văzut străzile Salzburgului. Ploaie măruntă la ceas de seară, cafenele în clădiri vechi, lumină gălbuie, mese ocupate, cititori la mese. M-am uitat în jur a doua oară şi-am văzut canalele Amsterdamului. Pe marginea lor, pe băncuţe sau pe jos, printre biciclete şi scutere, şezând turceşte, cititori rupţi cu totul de lumea înconjurătoare. M-am frecat la ochi şi m-am mai uitat o dată în jur, a treia oară, şi-am văzut metroul parizian, dimineaţa, în plină aglomeraţie. Scaunele toate ocupate, barele complet acoperite de mâini, tăcere adormită. Şi foşnet. În toate părţile – foşnet de hârtie.

Cred că niciun alt sentiment nu este mai plăcut pentru un cititor cum e acela al tovărăşiei discrete a altor cititori. Complicitatea tacită a semenilor escapişti. Fără să ne dăm seama, alcătuim un ordin aparte, o societate secretă ai cărei membri se recunosc în lume dintr-o privire. Nu-i de mirare, aşadar, că vara trecută, departe de casă, m-am simţit cel mai acasă posibil.

Întrucât e fără-ndoială o gură de aer să pleci din posomorâta Românie, să te îndepărtezi de ursuzenia locală şi să ajungi în locuri unde simţi la tot pasul că spiritul bine cultivat şi-a lăsat amprenta. Şi e şi mai mare lucru să vezi că această cultivare e ceva firesc, ceva ce oamenii – inconştient poate, cu voluptate chiar –, practică necontenit. Citind.

Din nefericire pentru noi, această masă de cititori care, cu timpul, încep să lase urme frumoase, nici n-a prins bine cheag, că a şi venit criza cea mare şi hâdă şi i-a pus pe fugă. Aşa arătând situaţia, cum să mai discutăm noi despre succesul la public, despre categorii de cititori, despre sensibilităţi? Am putea, eventual (exagerând niţel), să identificăm toţi cititori români, cu date de buletin, cu fotografie, şi să le punem sub nas un chestionar complet. Să avem evidenţa lor clară şi opţiunea fiecăruia în materie de lectură. Lucru imposibil prin zările despre care vorbeam adineaori (cititorii lor sunt pur şi simplu prea mulţi), în ţărişoara noastră doctă aceasta ar fi o chestiune de minimă mobilizare şi minim aport logistic. Am şti astfel cu toţii, scriitori, editori, promotori, care sunt aşteptările şi cum să răspundem la ele. – Totuşi, bag sama că şi pentru asta ar trebui să fim puţin nemţi.

Drept urmare, eu ca majoritatea vieţuitorilor cu ADN românesc, noi toţi, cam în orice domeniu, nu putem decât să bâjbâim, să trăim cu speranţa oarbă că nada noastră va atrage niscai peşti, visând neîntrerupt la marea captură.

Şi, desigur, simţindu-ne în continuare acasă prin vecini.

[Textul reprezintă un răspuns la ancheta cu acelaşi titlu realizată de Adriana Teodorescu şi Aurel Pantea pentru revista Discobolul, nr. 1-2-3/2010]