Nu voi nega niciodată: autorul meu de căpătâi a fost, este şi va fi mereu Stephen King. Datorită lui m-am aplecat temeinic asupra lecturii şi tot el m-a convins că am de spus, la rândul meu, nişte poveşti. În acelaşi timp, atunci când am început să-l traduc intens, să fiu, deci, aproape de el la milimetru, ceva s-a frânt. A intrat în acţiune un efect inhibator. Am devenit mult prea conştient de ceea ce puneam pe pagină, căutam în orice turnură de situaţie o paralelă, fie cât de îndepărtată, cu opera lui King. Pentru că, nu-i aşa, cititorii mei aveau să caute automat astfel de punţi de legătură. Tot dintr-o astfel de teamă, cei care mi-au citit romanul de debut „În umbra deasă a realităţii” (2002) şi aveau cât de cât habar de ce scrie Stephen King au remarcat, cu siguranţă, mai multe referiri făţişe, în epilog, la evenimentele din, poate, cel mai îndrăgit roman al lui, „It”. Asta m-a făcut, cred, pentru mult prea mult timp să amân reîntâlnirea cu hârtia şi stiloul. Acum însă – întâmplător sau nu, că nu-l mai traduc în română pe autorul din Maine – blestemul parcă s-a risipit. Mă încearcă din nou acea dorinţă viscerală de a scrie pe care mi-o amintesc bine de acum peste zece ani. Şi sunt cu atât mai uşurat cu cât îmi dau seama că poveştile mele, deşi neîndoielnic articulate într-un anume fel graţie apropierii de King, îmi aparţin 100%.

Pentru mine, weekendul a ajuns să însemne în principal două lucruri: prilej de stat + jucat pe săturate cu juniorul şi, în orele lui de somn de după-amiază, răgaz destinat exclusiv scrisului. În funcţie de momentul la care mă aflu în desfăşurarea unei proze, cele două ore de scris pot însemna între 6 şi 10 pagini de caiet mare. Ştiu că socotelile de genul acesta n-ar trebui să conteze, dar descopăr mereu că numărul de pagini scrise la finalul unei şedinţe îmi dă speranţe, mă convinge că se poate şi, în definitiv, îmi confirmă că productivitatea este rezultatul direct al inspiraţiei. Când eşti pe calea cea bună cu o povestire, aceasta se vede inclusiv în avântul pe care ţi-l iei scriind. Şi, în timp, perseverând, ajungi la o rigoare care poate să influenţeze productivitatea. Aşa îţi dresezi muza.

La invitaţia Anei Antonescu, redactor-şef la CPSF (noua serie a revistei Colecţia de Povestiri Ştiinţifico-Fantastice), am scris în urmă cu câteva săptămâni un amplu eseu despre literatura horror. Numărul 6, pe mai, al revistei urma să fie dedicat în întregime acestui subgen literar. Între timp, iată că revista poate fi precomandată.

Pe lângă contribuţia mea (care, fie vorba între noi, s-a întins pe mult mai multe pagini decât am preconizat iniţial), din acest număr vă mai recomand nuvela cuplului tată-fiu Stephen King-Joe Hill În iarba înaltă, povestirea Ştefanei Czeller Ape negre şi articolul altui cuplu, Mihnea şi Filip-Iosif Columbeanu, despre ecranizările operelor lui King.

Aici puteţi citi un fragment.