Nimic nu e mai trist ca un copil abandonat. Iată un subiect care, aproape indiferent de cum este tratat literar, va reuşi să trezească în cititor empatia, iar dacă este tratat cum trebuie, îl va emoţiona până la lacrimi. Abandonul este condamnarea crudă la singurătate, poate cea mai mare teamă a omului. Iar cel care condamnă astfel un suflet inocent este fără drept de apel un monstru. Nu există circumstanţe atenuante, nu e loc de explicaţii. Poftiţi aici chintesenţa poveştii horror din toate timpurile.

Astăzi o să vedeţi multe adunări pe la statui şi o să auziţi multe vorbe goale despre Mihai Eminescu, cel pe care propaganda comunistă patriotardă a reuşit să-l smulgă din rândul scriitorilor vii şi să-l înfigă cu de-a sila în rândul semizeilor unui Panteon de paradă, bun de scos din dulapul cu recuzite la „marile momente naţionale” tot aşa cum sunt scoase drapelul, imnul etc.

Sfatul meu e să închideţi ochii şi urechile la toată larma asta prăfoasă. Nu vă gândiţi la Eminescu astăzi. Lăsaţi-i pe ceilalţi să-şi facă mendrele cu imaginea lui, să bifeze în public încă o acţiune „românească”, să-l „cinstească” înălţându-i osanale şi înconjurându-l cu jerbe de crini. În schimb, luaţi-i mâine sau poimâine sau răspoimâine sau… o carte, oricare, şi citiţi-l în liniştea voastră. Îi veţi face astfel singura cinste pe care şi-ar fi dorit-o, pe care şi-o doreşte orice scriitor. Eminescu nu e scriitor naţional; e scriitorul cititorului său.

O carte care nu te prinde din primele cincizeci de pagini trebuie pusă deoparte. Am avut nevoie de 20+ ani de lectură ca să învăţ asta. Înainte, prin simplul fapt că începeam o carte semnam parcă un contract prenupţial cu ea. La bine şi la rău, trebuia să ajungem împreună la capăt. M-am „încurcat” în felul ăsta cu cărţi care nu erau pentru mine, nu atunci. M-am încăpăţânat totuşi, împotriva tuturor evidenţelor, să-mi respect partea din acel gentlemen’s agreement. Well, no more. No more Mr. Nice Guy. Viaţa mea de cititor e una singură. Şi cărţile „pentru mine” sunt multe pe lume. E păcat să-mi irosesc timpul cu cele care nu mi se potrivesc, doar pentru că, să zicem, „dă bine”, „aşa se cuvine”, „trebuie marcate”. Lectura e, TREBUIE să fie înainte de toate o desfătare, o plăcere. Dacă după 50 de pagini lipsesc măcar semnele unei atari promisiuni, adios! Următoarea! Am avut nevoie de 20+ ani ca să ajung la concluzia asta. Bine că n-au fost 30+, 40+ sau, şoc şi groază, 50+. Fiindcă atunci ar fi fost prea târziu.