În sfârşit am terminat de cules nuvela pusă pe hârtie (cu stiloul, da) la începutul lui decembrie trecut, având ca titlu provizoriu CASĂ PE PĂMÂNT. Şi, ca să mă joc puţin, i-am compus următorul tagline.

„Când tinerii soţi Damian se mută în proaspătul cartier de vile ridicat la marginea oraşului, în plin câmp, fericirea lor este umbrită de apariţia unei vietăţi inexplicabile care pare să urmărească un singur lucru: să se hrănească în continuare în locul unde până nu de mult era teritoriul ei de vânătoare.”

Într-un film american, situaţia de criză provocată de avionul prăbuşit ieri în Apuseni s-ar fi transformat într-un elogiu adus eroismului. Atât al supravieţuitorilor, cât mai ales al autorităţilor. Johnny Q, agent guvernamental, şi-ar fi forţat limitele pentru a ajunge în acel loc izolat şi, împotriva tuturor greutăţilor de pe teren, ar fi atins destinaţia. Chiar dacă foarte târziu. La sosirea lui, grupul de supravieţuitori s-a împuţinat deja cu două sufletele. Asta însă n-ar fi făcut decât să potenţeze eroismul lor şi să facă reacţia lui Johnny Q (căzut în genunchi, în zăpada răscolită de lângă epavă, strângând în braţe trupul tinerei asistente, cu chipul schimonosit de durere) cu atât mai credibilă. Într-un film american, ar fi reieşit clar că asta a fost soarta lor, a tuturor; că autorităţile au făcut tot ce era omeneşte posibil, dar că stihiile şi, până la urmă, soarta însăşi au voit să fie altfel. Mesajul, în acel film, ar fi fost clar. În situaţii de criză, oamenii se ridică deasupra condiţiei lor de muritori şi – prin dispariţia lor, dar mai ales prin efortul supraomenesc al salvatorilor – reuşesc să transmită un mesaj de solidaritate şi dârzenie.

Poate că un regizor talentat de la noi ar reuşi să proiecteze lucrurile în felul acesta şi într-un film românesc. Deşi mă îndoiesc. Precum în viaţa pe care o trăim aici, cinematografia românească se ocupă cu crochiul, farsa, mizerabilul, mojicia şi incompetenţa. Or, în asta nu e nimic înălţător. Cum nimic înălţător sunt convins că n-a dus la deznodământul zilei de ieri. Mi-e foarte uşor să-mi închipui varianta românească a filmului descris mai sus – dar mi-este groază s-o fac.

Se spune că e mai uşor să scrii roman decât proză scurtă. Că un roman poţi scrie fără o idee precisă, dezvolţi în schimb personaje, situaţii, atmosferă, dar că o povestire de doar câteva pagini nu poate exista fără susţinerea ideii bine conturate. Se mai spune că într-un roman stilul e mai puţin important decât într-o proză scurtă, tocmai pentru că, având mai mult spaţiu de desfăşurare, e riscant să împovărezi povestea cu un stil prea îndrăzneţ. În cazul unei proze scurte, însă, adesea stilul face tot; el, alături de idee, poate ţine cititorul lipit de text. Pe de altă parte, a scrie un roman presupune o anumită rutină, plăcerea autorului e mai diluată, pe când povestirea scurtă, prin însăşi scurtimea ei, oferă plăceri mai intense şi mai variate.

Nu cred că e aşa. Nu întotdeauna. Nu pentru toţi scriitorii. Lucrurile depind de atâţia factori, de atâtea chestiuni particulare, încât cu greu poţi desprinde o regulă.

Romanul, dacă se scrie la timpul său, se poate scrie cu acelaşi freamăt lăuntric cu care scrii – poate într-o singură zi – o proză scurtă. În acelaşi fel, o povestirea te poate consuma în doar câteva ore cât te consumă scrierea unui roman într-o lună, două, trei… În definitiv, important e ca scriitorul să-şi dea seama ce anume îi va produce plăcere în acel moment şi să acţioneze în consecinţă. Pentru că scrisul e înainte de toate, pardon my French, o formă spiritualizată de masturbare.