Citesc în paralel (şi) două romane extraordinare scrise de două autoare de geniu. E vorba despre „The Goldfinch” de Donna Tartt şi despre „Daddy Love” de Joyce Carol Oates. Deşi diferite ca scriitură şi subiect, cele două au în comun o forţă narativă cum rar întâlneşti. Dacă Tartt e genul de scriitoare sârguincioasă care-şi cizelează romanele ani la rând (din 1992 până acum a scris doar trei romane; se simte asta în proza ei, e mai cumpănită, mai lucrată), Oates e autoarea compulsivă, care scrie în transă, la inspiraţie, ceea ce face ca multe romane ale ei (şi are multe! doar anul trecut a scos două, plus o culegere de nuvele, iar anul ăsta deja a scos unul!) să curgă fie cu rapiditatea unui pârâu de munte – cazul acestui scurt „Daddy Love” -, fie cu impetuozitatea unui fluviu – cazul „Fiicei groparului”, de pildă, ori mai recentului roman istorico-macabru „The Accursed”. Cu toate aceste diferenţe, Donna Tartt şi Joyce Carol Oates îşi au locul side-by-side în raftul literaturii contemporane de excepţie. Recomand.

Hai să marchez ziua asta accordingly, adică printr-un paragraf „la subiect” dintr-o nuvelă aflată încă-n lucru. Uite-aşa a dat cu ochii naratorul meu de cea care, la momentul desfăşurării acţiunii, îi este soaţă. S-a-ntâmplat la un cenaclu literar, go figure! Deci:

„Am urmărit-o din colţul meu vreme de mai bine de o oră. Nici nu mi-am dat seama când a citit amicul Vasile Ion, când a primit întrebări din partea celor prezenţi şi când le-a răspuns, când s-au ridicat din bănci alte june, care apoi au citit din producţia proprie. Nu am avut habar în acel răstimp decât de acea Fata Morgana. I-am urmărit ritmul calm al existenţei şi m-am simţit binecuvântat că o pot face. Mi-am încâlcit privirile în cosiţele ei blonde, în cele două codiţe împletite simplu şi împreunate la spate, ţinându-i astfel strâns părul din creştet. I-am privit linia catifelată a gâtului, acea pantă domoală care se pierdea sub gulerul bluzei albe peste care purta o vestă neagră cu broderii roşii. Mi-a plăcut să-i ating cu gândul puful fin care spuzea acel povârniş, să-l fac să se înfioreze şi să transmită micile vibraţii spre rădăcină, în carnea ei fragedă, în trupul tânăr fremătând de viaţă. Mi-am închipui cum ar fi să o dezmierd cu o pană, să îi provoc cele mai nebănuite plăceri. Căci eram sigur încă de atunci că bucuria mea, mereu, va fi doar să-i ofer acelei făpturi cât mai multă plăcere, fericire fără margini. Iubirea adevărată – am aflat atunci, la 27 de ani – înseamnă să primeşti fericire oferind-o.”

Încă nu pricep de ce multe edituri de la noi se încăpăţânează să trântească pe coperte ilustraţii absolut aleatorii, fără cea mai mică legătură cu conţinutul cărţii pe care ar trebui să o reprezinte/vândă. Nu-s obtuz, de regulă remarc subtilităţile stilistice, sugestia artistică e importantă. Cred însă cu tărie că o ilustraţie care ILUSTREAZĂ conţinutul ar fi nu neapărat mai potrivită (deşi ar fi!), ci mai onestă. Cititorul altfel se apropie de o carte a cărei poveste i se adresează inteligibil de la prima privire. Şi, la fel, trece nepăsător pe lângă orice afişează abstracţiuni cu aer de înaltă artă. De ce, păcatele mele, ai vrea să-ţi pui pe faţa cărţii, să zicem, un desen evident stângaci reprezentând un măr? Cui te adresezi cu asta? Interesul cui speri să-l agăţi? Am impresia că ne căutăm dinadins izolarea în care plângem că ne aflăm. E ceva complet nefuncţional la rădăcina mentalităţii aşa-zisului intelectual de la noi.