Copilăria e ca o dulce beție a simțurilor, totul e fie exagerat, sunete, imagini, mirosuri, fie nelămurit și neimportant, ca ziua de mâine ori pericolele de tot felul. În copilărie, ca în plină beție, timpul nu se măsoară după ceas, o zi poate fi lungă cât o lună, iar bucuriile cele mai mari nu țin de vreo izbândă deosebită, ci de lucruri mărunte, cele cu impact imediat și cel mai adesea de scurtă durată. Copilul trece de la o stare la alta cu lejeritatea bețivului bonom, nu ține ranchiună și se poate împrieteni de pe o clipă pe altă – tot la fel de repede se lecuiește și de orice suspiciune. Dezorientarea copilului e adorabilă prin neputința pe care o trădează, stârnind în adulți – adică acei copii care s-au trezit din „beție” – dorința de a ocroti. Copiii enervează și atrag totodată datorită nevoii lor de a fi permanent luați de mână și conduși la loc sigur, chit că ei susțin cu obrăznicie că se descurcă siguri. Întreg procesul de maturizare este, de aceea, o anevoioasă terapie de „dezalcoolizare”, cu inerente recidive până la adânci bătrâneți.

N-am fost niciodată o ființă gregară, nu mă simt în largul meu în grupuri mari de oameni, prefer compania restrânsă a celor apropiați. Din punctul ăsta de vedere, am fost o excepție printre rockerii anilor 90. N-am frecventat rockotecile, nu am avut o gașcă de tovarăși cu care să o fac lată ascultând metale grele și bând spirtoase. Eu mi-am ascultat muzica la căști și m-am limitat să corespondez prin poștă cu alții ca mine – asta, la distanță, mi s-a părut singura formă de socializare acceptabilă. Totuși, în cel puțin un rând am avut ocazia să văd ce înseamnă unitatea comunității de rockeri, sentimentul acela că numai muzica pe care o asculți și ceea ce reprezintă ea – în primul rând, o garanție că respingi categoric conformismul, că ai curajul să spui nu – este de ajuns pentru a-i avea alături pe toți cei ca tine, chit că atunci îi vezi pentru prima și, cel mai probabil, ultima dată în viață.

Era 1999 și mergeam cu trenul spre București. Mergeam la primul concert Metallica din România. Nu puteam rata evenimentul, oricât de mizantrop eram pe-atunci. Abia așteptam să îi văd live pe cei patru cântăreți pe care îi ascultasem de infinite ori la walkman-ul meu greu încercat. De la Oradea, trenul a început să adune tot mai mulți rockeri, urcau la fiecare stație cu zecile. Acela, pentru noi, era Woodstock. Oameni adunați de peste tot, grupuri sau indivizi retrași ca mine însumi, toți cu aceeași destinație, toți discutând din prima între ei ca și când s-ar fi știut de zece vieți. A răsunat multă muzică în tenul acela, muzica pe care eu până atunci n-o împărțisem cu multă lume, s-a născut o atmosferă aparte, greu de imaginat pe atunci, dar acum, când spiritul cetățenesc prinde contur tot mai bine, mai ușor de înțeles: eram o armată de strânsură care avea un țel comun. Atunci, muzica rock era facebook-ul nostru telepatic. Și undeva după Brașov vine controlul. Un „naș” din cei tradiționali care și-o fi spus că acum, cu trenul nostru burdușit, își va face banii de băutură pe un an întreg. Evident că s-a legat de cei aparent mai izolați. Printre alții, de mine, care, deși aveam bilet cu preț redus, nu aveam asupra mea carnetul de elev justificativ. Problemă. Amendă și debarcare în prima gara de pe traseu. Sau, la mica tocmeală, după tradiție, un peșcheș la băiatu. Mi-amintesc că am văzut negru în fața ochilor pentru câteva clipe. Individul acela soios cu caschetă mizeră și mâini boante de care se lipiseră de-a lungul vremii mici averi era, în mod clar, exponentul societății abuzive împotriva căreia noi, rockerii, ne revoltam la modul metafizic. M-am crezut înfrânt. Dar atunci s-a ridicat o voce din apropiere: El e cu noi! Nu știu cine era, nu i-aș recunoaște chipul nici în ziua de azi. Și, imediat, în jurul „nașului” s-a făcut zid de oameni. Aici nu îți merge cu d-astea, a mai zis cineva. Are bilet, nu? Evident l-a luat redus fiindca-i elev. Îl cunoaștem, garantăm noi. Și zidul s-a înălțat și mai tare. În câteva clipe, tot vagonul știa că un controlor a încercat să șmenuiască pe un frate rocker și rumoarea a fost de nedescris. La următoarea gară de pe traseu, cel care a coborât nu am fost eu. Eu mi-am continuat drumul spre București alături de camarazii mei dintr-o forță de rezistență pe care doar o bănuisem înainte și care din clipa aceea am știut că există, am știut că, dacă va fi cineva în stare să schimbe ceva în țara din care deja mulți fugiseră, atunci ei – atunci NOI eram aceia.

Unitatea adevărată nu este cea declarată, ci aceea simțită, trăită, și nu este nevoie ca aceasta să fie permanent afișată, e de ajuns ca fiecare să acționeze conform acelui unic țel comun, fiecare în intimitatea sau în cercul lui restrâns, pentru ca lucrurile să se schimbe. În continuare, am convingerea că cea mai mare doză de unitate din aceasta veritabilă se găsește tot la rockerii de ieri și de azi și că de la ei a venit și de ei va fi desăvârșită schimbarea. Nu întâmplător ei – NOI ne-am atras cele mai multe stigmate din partea societății. E firesc, chiar dacă trist: aceasta a fost și este și va fi o luptă. O putem purta la modul firesc, zi de zi, o revoluție de catifea, cu distrugeri minore, sau ne putem răscula toți deodată, ca urcați într-un tren având ca destinație normalitatea și civilizația – și atunci sigur nu vom coborî noi la prima gară de pe traseu.

Spațiu: fără el nimic nu se face, locul de manevră este esențial, trebuie să poți respira și să te miști în voie, altfel înțepenești – despre asta cred că e vorba când discutăm despre inspirație: inspirația este, dacă nu spațiul însuși, atunci progenitura lui cea dintâi. Iar dacă spațiul este tata, atunci mama trebuie să fie plictiseala. Conexiunile adânci și originale, cele care depășesc imediatul și declanșează inspirația, apar cel mai bine atunci când mintea atinge acea stare de deschidere pe care doar plictisul o aduce. Persoana creativă nu va cădea niciodată victimă inerției, ci va folosi spațiul mental pentru a fantaza, mintea va cupla în modul de creație, în sfârșit, iar creatorul va simți că abia acum trăiește cu adevărat, toate celelalte funcții practice și imediate ale gândirii sale sunt abia acum puse în valoare, postament pentru creația care se naște fără efort de îndată ce mintea este decorsetată de veșnicul aici și acum. Nevoia persoanei creative de a fugi de lume așa se explică. Și tot asta înseamnă și aparenta indiferență, repede blamată de societate, a celui care știe – poate doar instinctual – că va înțelege lumea în felul său unic doar izolându-se temporar de ea – la nevoie, chiar aflându-se în mijlocul ei.