Copilăria e ca o dulce beție a simțurilor, totul e fie exagerat, sunete, imagini, mirosuri, fie nelămurit și neimportant, ca ziua de mâine ori pericolele de tot felul. În copilărie, ca în plină beție, timpul nu se măsoară după ceas, o zi poate fi lungă cât o lună, iar bucuriile cele mai mari nu țin de vreo izbândă deosebită, ci de lucruri mărunte, cele cu impact imediat și cel mai adesea de scurtă durată. Copilul trece de la o stare la alta cu lejeritatea bețivului bonom, nu ține ranchiună și se poate împrieteni de pe o clipă pe altă – tot la fel de repede se lecuiește și de orice suspiciune. Dezorientarea copilului e adorabilă prin neputința pe care o trădează, stârnind în adulți – adică acei copii care s-au trezit din „beție” – dorința de a ocroti. Copiii enervează și atrag totodată datorită nevoii lor de a fi permanent luați de mână și conduși la loc sigur, chit că ei susțin cu obrăznicie că se descurcă siguri. Întreg procesul de maturizare este, de aceea, o anevoioasă terapie de „dezalcoolizare”, cu inerente recidive până la adânci bătrâneți.