Arhive pe categorii: la arme cu frunze şi flori

Boicotarea Dorchester Publishing

Poveste lungă şi urâtă cu Dorchester/Leisure, până nu de mult unul dintre marii jucători la nivel mondial pe piaţa literaturii horror. Pe scurt, de când a început criza asta, adică de prin 2009, Dorchester a considerat de cuviinţă să-şi trateze autorii după modelul mioritic: adică să nu-i mai plătească la timp, să nu le mai răspundă la întrebări, să nu-i mai informeze cu privire la graficul de vânzări (lucru important pentru calcularea/verificarea plătiţii drepturilor de autor), să le refuze tacit înapoierea copyrigh-ului pe titluri cu tirajul epuizat şi, mai rău, să continue să le vândă cărţile după ce nici nu mai aveau acest drept. Sigur, pentru noi toate astea pot părea banalităţi, fapte comune, dar pentru ei, obişnuiţi cu altfel de normalitate, sunt chestiuni strigătoare la cer.

Motiv pentru care autorii prejudiciaţi au decis să pornească la război. În frunte cu Brian Keene, mutat între timp cu arme şi bagaje la editura Deadite, care a enunţat termenii boicotului instigat de cele aflate chiar azi de pe siteul scriitorului şi editorului Robert Swartwood.

De câteva ore, bucata de internet interesată de literatura horror vuieşte. Mesaje de solidaritate vin din toate părţile. De la autori la editori, de la ilustratori la cineaşti, de la recenzenţi la simpli bloggeri. Pe listă îi găsim, printre alţii, pe: J.F. Gonzalez, Bryan Smith, F. Paul Wilson, Norman Partridge, James A. Moore, Mary SanGiovanni, Tom Piccirilli, Tim Waggoner, Michael Laimo, Nick Mamatas, The World Horror Convention, Bob Ford, Bob Freeman etc.

În esenţă, ce puteţi face este să tăiaţi orice contact cu editura numită în titlu. Asta am făcut şi eu, asta a făcut, prin mine, şi revista Suspans.ro. Am dat unfollow pe Twitter, unfriend pe Facebook (unde editura şterge cu râvnă toate mesajele de protest de pe wall) şi n-am de gând să le mai dau vreun sfanţ pe BookDepository sau oriunde altundeva.

Pentru mai multe detalii şi pentru a urmări evoluţia cazului (Keene a anunţat deja o conferinţă de presă pe acest subiect la care va participa el alături de câţiva confraţi păgubiţi), urmăriţi #BoycottDorchester pe Twitter.

Prinos de recunoştinţă Conducătorului iubit

Aşa, de pe TVR 3, ca să nu-mi aud vorbe că Realitatea, că Antena 3, că câr, că mâr…

Clar, nu? Agenturili, forţele reacţionare, monarhiştii, pesediştii, huliganii, fanarioţii, peneliştii, orbii, microbiologii… Duşmanii de neam şi ţară!

A doua revoluţie

Am zis că tac, că nu mai zic nimic despre politică. Treaba asta mi-am dat seama că poate să ţină însă în vremuri normale. Cum trăim acum orice numai vremuri normale nu, simt că e de-a dreptul necesar să ne spunem părerea. Fie şi doar ca să ne răcorim.

Am redus destul de mult în ultima vreme timpul pe care-l petrec în faţa televizorului acordat pe canale de ştiri. De regulă, mă uit doar la prânz, cât timp prânzesc, şi seara, când nu e Linda prin preajmă. (Dacă pe mine toate aberaţiile orânduirii portocalii de azi mă întărâtă, pe ea o afectează în celălalt sens, o deprimă.)

Am văzut totuşi aseară o chestie care m-a scos pur şi simplu din sărite.

Un fost cadru militar, comandant de unitate sau aşa ceva, după ce s-a văzut cu pensia împuţinată drastic, fără nicio explicaţie, tâlhăreşte, şi-a încropit două pancarte, şi le-a agăţat de gât şi s-a plimbat paşnic prin faţa Ministerului. În scurt timp, l-a agăţat poliţia. Însoţită de jandarmi. Cu dubă cu tot. L-au legitimat, l-au urcat în dubă şi l-au dus la secţie, unde i-au aplicat o sancţiune scrisă. Iar pe foaia aceea (proces-verbal or whatever) zelul i-a făcut să transcrie inclusiv cuvintele pe care pensionarul nedreptăţit le scrisese pe-a sa pancartă-sandviş. În direct, prin telefon, un reprezentant al Poliţiei (sau Jandarmeriei) spunea nonşalant că în neregulă fusese-n toată această poveste conţinutul pancartei. Şi faptul că omul protesta într-un spaţiu public. Ba mai mult, că nu avea aprobare de “adunare publică” (el, omul singur şi pancarta lui).

Cu câteva zile înainte, un fost cadru militar, văzându-se, la fel, cu pensia ciuntită barbar, a făcut atac cerebral în timp ce-i scria onor Comandantului Suprem o scrisoare mult prea civilizată.

Dacă alăturăm toate lucrurile astea altor şi altor întâmplări scoase parcă din cărţi şi filme hollywoodiene (o grevă a foamei întinsă pe zeci şi zeci de zile, de pildă, sau plonjonul în Parlament al unui angajat la postul public de televiziune), cărţi şi filme în care gesturile de protest ar fi stârnit fără-ndoială admiraţie, iar autorii lor s-ar fi transformant instantaneu în eroi, ei bine, dacă ne desprindem puţin de cloaca zilnică şi privim totul de la înălţimea istoriei nu putem să nu observăm că vremurile astea sunt cu adevărat criminale.

Asistăm necontenit, zi de zi, la un atac susţinut al Statului împotriva propriilor cetăţeni. Prin toate mijloacele, în toate chipurile, cu maxim cinism şi scârboasă viclenie machiavelică.

Şi tot timpul, în faţa noastră ies trepăduşi, lingăi odioşi care ne explică într-o manieră diabolică, cu un sânge rece care ar îngheţa şi reptilele, că ei fac dreptate, că ei reformează societatea, că ei pun capăt mişeliilor românului leneş, hoţ, parvenit. Că nu ştim noi, că suntem prea proşti să înţelegem cât se sacrifică ei, cât de necesare sunt aceste măsuri brutale.

Îţi vine, văzându-i şi ascultându-i, să laşi deoparte orice brumă de civism, să te urci în tren şi să nu te opreşti până nu le vei fi simţit jugulara fremătându-ţi zadarnic sub talpă. Întrucât eşti conştient că numai o revoltă viscerală, animalică, şi tot ce decurge din asta, îi mai poate trezi la realitate. Fie şi numai pentru secunda de dinainte ca somnul de veci să-i ia în stăpânire.

Răul vine tiptil, măcar asta ar trebui să fi învăţat noi din istorie. Îţi intră în viaţă pas cu pas, aproape pe nesimţite. Şi întotdeauna ştie să se explice. Cu glas mieros, ba uneori chiar vărsând lacrimi. It creeps on you. Până când îţi anihilează orice mişcare, te subjugă definitiv, te domină prin teamă. Şi atunci e prea târziu.

Iar pentru a scăpa apoi de el e nevoie de generaţii întregi. Chiar vrem să ne condamnăm copiii la ceea ce au fost condamnaţi părinţii noştri?

Încă mai sper într-o a doua revoluţie. Cu puţin noroc, va fi de catifea. ♦