Am zis că tac, că nu mai zic nimic despre politică. Treaba asta mi-am dat seama că poate să ţină însă în vremuri normale. Cum trăim acum orice numai vremuri normale nu, simt că e de-a dreptul necesar să ne spunem părerea. Fie şi doar ca să ne răcorim.
Am redus destul de mult în ultima vreme timpul pe care-l petrec în faţa televizorului acordat pe canale de ştiri. De regulă, mă uit doar la prânz, cât timp prânzesc, şi seara, când nu e Linda prin preajmă. (Dacă pe mine toate aberaţiile orânduirii portocalii de azi mă întărâtă, pe ea o afectează în celălalt sens, o deprimă.)
Am văzut totuşi aseară o chestie care m-a scos pur şi simplu din sărite.
Un fost cadru militar, comandant de unitate sau aşa ceva, după ce s-a văzut cu pensia împuţinată drastic, fără nicio explicaţie, tâlhăreşte, şi-a încropit două pancarte, şi le-a agăţat de gât şi s-a plimbat paşnic prin faţa Ministerului. În scurt timp, l-a agăţat poliţia. Însoţită de jandarmi. Cu dubă cu tot. L-au legitimat, l-au urcat în dubă şi l-au dus la secţie, unde i-au aplicat o sancţiune scrisă. Iar pe foaia aceea (proces-verbal or whatever) zelul i-a făcut să transcrie inclusiv cuvintele pe care pensionarul nedreptăţit le scrisese pe-a sa pancartă-sandviş. În direct, prin telefon, un reprezentant al Poliţiei (sau Jandarmeriei) spunea nonşalant că în neregulă fusese-n toată această poveste conţinutul pancartei. Şi faptul că omul protesta într-un spaţiu public. Ba mai mult, că nu avea aprobare de “adunare publică” (el, omul singur şi pancarta lui).
Cu câteva zile înainte, un fost cadru militar, văzându-se, la fel, cu pensia ciuntită barbar, a făcut atac cerebral în timp ce-i scria onor Comandantului Suprem o scrisoare mult prea civilizată.
Dacă alăturăm toate lucrurile astea altor şi altor întâmplări scoase parcă din cărţi şi filme hollywoodiene (o grevă a foamei întinsă pe zeci şi zeci de zile, de pildă, sau plonjonul în Parlament al unui angajat la postul public de televiziune), cărţi şi filme în care gesturile de protest ar fi stârnit fără-ndoială admiraţie, iar autorii lor s-ar fi transformant instantaneu în eroi, ei bine, dacă ne desprindem puţin de cloaca zilnică şi privim totul de la înălţimea istoriei nu putem să nu observăm că vremurile astea sunt cu adevărat criminale.
Asistăm necontenit, zi de zi, la un atac susţinut al Statului împotriva propriilor cetăţeni. Prin toate mijloacele, în toate chipurile, cu maxim cinism şi scârboasă viclenie machiavelică.
Şi tot timpul, în faţa noastră ies trepăduşi, lingăi odioşi care ne explică într-o manieră diabolică, cu un sânge rece care ar îngheţa şi reptilele, că ei fac dreptate, că ei reformează societatea, că ei pun capăt mişeliilor românului leneş, hoţ, parvenit. Că nu ştim noi, că suntem prea proşti să înţelegem cât se sacrifică ei, cât de necesare sunt aceste măsuri brutale.
Îţi vine, văzându-i şi ascultându-i, să laşi deoparte orice brumă de civism, să te urci în tren şi să nu te opreşti până nu le vei fi simţit jugulara fremătându-ţi zadarnic sub talpă. Întrucât eşti conştient că numai o revoltă viscerală, animalică, şi tot ce decurge din asta, îi mai poate trezi la realitate. Fie şi numai pentru secunda de dinainte ca somnul de veci să-i ia în stăpânire.
Răul vine tiptil, măcar asta ar trebui să fi învăţat noi din istorie. Îţi intră în viaţă pas cu pas, aproape pe nesimţite. Şi întotdeauna ştie să se explice. Cu glas mieros, ba uneori chiar vărsând lacrimi. It creeps on you. Până când îţi anihilează orice mişcare, te subjugă definitiv, te domină prin teamă. Şi atunci e prea târziu.
Iar pentru a scăpa apoi de el e nevoie de generaţii întregi. Chiar vrem să ne condamnăm copiii la ceea ce au fost condamnaţi părinţii noştri?
Încă mai sper într-o a doua revoluţie. Cu puţin noroc, va fi de catifea. ♦
Am zis-o mai de mult: intocmiti public lista neagra si apoi kill’em all. Sau macar vreo mie, doua, spre exemplu si avertisment…
Eu mă ofer voluntar în plutonul de execuţie.
Si eu sunt foarte dezamagit de societatea actuala. As avea atatea de zis dar cui ii pasa? Ajungi incet incet la disperare, mai ales ca, la 2 ani de la absolvirea facultatii, ( da, e cazul meu) un loc de munca cat de cat platit in zona in care locuiesc eu e ceva de domeniul stiintifico-fantasticului. Ajungi sa-ti iei campii cand ar trebui sa te bucuri de placerile tineretii, pe care de putine ori le-am incercat. Si cate ar fi de zis…
Păi hai să le zicem, Flavian, că de aceea suntem pe-aici. Eu, unul, când mă pornesc mai greu pot fi oprit. 🙂
Si eu cand ajung la o limita spun toate supararile pe care le am, dar dupa aceea ma gasesc in aceleasi conditii, asa ca la ce mi-a folosit toata rabufnirea. A da, la o inevitabila boala cardiaca. Si asa vad ca pornirea o am, la tensiunea arteriala detinuta. Iar a doua revolutie cu cine sa o facem, tot cu romani? nu de alta dar riscam sa ne acapareze dansul pinguinului (ca cel dintr-un miting nu de mult infaptuit de ai nostri) si sa uitam de ce ne-am adunat toti, asa ca tind sa cred ca romanii compromit si ideea de revolutie.
Apropo, mare adevar graieste acum, pe un post de televiziune, Neagu Djuvaru. De astfel de oameni avem noi nevoie, cat mai multi, si cred ca nimeni nu s-ar mai gandi la revolutie.
Ia, bine că mi-ai amintit. Era să uit de interviul cu el.
Avem vocaţia ratării, asta-i clar. Am ratat multe de-a lungul istoriei, cel mai recent exemplu fiind chiar mega-mitingul care s-a lăsat cu danţ şi antren, ca la zilele comunei X. Cu toate astea, nu ştiu cum se face dar am o speranţă adânc înfiptă-n minte, sunt eu convins aşa că românul până la urmă tot dă cu barda. Numai să i te legi de ultimul codru de pâine… (Fiindcă la el nu merge cu fineţuri de genul încălcarea libertăţii de exprimare & stuff.)
Si eu am acel sentiment cum ca poporul roman nu si-a jucat inca rolul in istorie. Nu stiu de ce, dar cred ca nu noi ci urmasii nostri vor produce acea schimbare. (de fapt am vaga banuiala un motiv- cei ce se perinda prin guvernare, fosti nomenclaturisti, mai au inca mult os de ros prin politica si e greu sa scapi de ei in generatia asta). Intotdeauna, cand ma gandesc la lipsurile materiale si nedreptatile facute, imi vine in minte un vers al marelui Cosbuc-Să nu dea Dumnezeu cel sfânt/ Să vrem noi sânge, nu pământ!/ Când nu vom mai răbda/ Când foamea ne va răscula/ Hristoşi să fiţi, nu veţi scăpa/ Nici în mormânt!
Aici as schimba doar faptul ca nu mai vrem neaparat pamant, ca cei de acum o suta si ceva de ani, ci mai mult un confort social, din ce in ce mai amenintat de cei pusi de noi sa ne conduca.
Excelent citatul. Ştia Coşbuc ce ştia. – Şi eu cred că încă nu s-a atins limita de jos. Motiv pentru care o s-o mai aducem aşa destulă vreme. Din păcate. 😦