Harry Potter, Harry Potter, toată lumea scandează extatic Harry Potter, Harry Potter. Prunci de ţâţă, copchilaşi ce-abia ştiu să buchisească, puberi şi adolescenţi, tineri studenţi ori tineri şomeri, părinţi, bunici şi străbunici, toţi se îngrămădesc la uşile librăriilor să asiste la o lansare de carte cum nu s-a mai văzut, cred, niciodată. Toţi poartă coifuri de vrăjitori, ochelari rotunzi á la Lennon, baghete magice şi cicatrice sub formă de fulger pe frunte. Toţi sunt ca în transă, plutesc pe nori de euforie, privesc cu ochi umezi de căprioară standurile ticsite cu ultimul fascicul din seria asta magică. Un secret păzit cu rigoare de cerber, legi împoriva divulgării deznodământului, lansare la miez de noapte, sub clar de lună…

Dom’le, asta înseamnă marketing! Jos coifu! Mă uit la toate astea şi nu-mi vine să cred. Nicio lansare de film n-a avut parte de atâta tamtam, niciun joc de computer n-a stârnit atâta vâlvă. Iar ăsta-i un lucru bun. Habar n-am cum îs cărţile, n-am citit nici măcar o pagină din niciunul dintre astea 7 volume. Am încercat să văd primu’ film, da’ m-am lăsat păgubaş după ce-au început ăia să se bată-n vâj-haţuri. Nu m-a atras, cu toată bunăvoinţa mea. Şi chiar mi-aş fi dorit să mă prindă. Îmi place când se iscă atâta fuss pe seama unei cărţi. Fie ea şi scrisă de Coelho, Coruţ sau mai ştiu eu ce scribălău. Oricum ar fi cartea, înseamnă că cineva o să citească totuşi ceva. Iar cărţile lu’ tanti Rowling am impresia că sunt peste media asta de consum imediat, instant. Nu ştiu de unde impresia asta, că v-am zis că n-am citit nici măcar un rând. 😦 Da’ ce mult mi-ar fi plăcut să stau şi eu lipit de ecranu’ televizorului, avid să prind şi numa’ un fir din păru’ autoarei în bătaia spectrală a lunii harrypotteriene! 😀

Io, în schimb, am stat să-l tălmăcesc pe King, care King, apropo, are şi el o serie d-asta fantasy. The Dark Tower, i-e numele. Şi, chiar dacă nu se adresează neapărat copiilor, e-o serie, cred (dubitaţia de rigoare!), mult mai bine plămădită ca a lu’ J.K. E-adică mult mai mult în ea decât o acţiune liniară, nivelurile de lectură-s mult mai ofertante. Scriitura în sine e mult mai expertă. Fără să greşesc prea mult zic că Turnul lui King e exemplul (poate unicul) postmodernist al fantasyului. E unificator, atoatecuprinzător, face uz de intertextualitate (vezi poemul lui Robert Browning, „Waste Land”-ul lui T. S. Eliot, celebra serie a lui Tolkien, filmele lui Sergio Leone etc.), metatext, autorefernţialitate (în ultimul volum, King însuşi e crucial pentru serie, apare ca personaj aşa cum era când a început, în studenţie, să scrie The Gunslinger, primul volum din DT), are, pe deasupra, şi pasaje de pură calofilie, delicioase. Are şi umor. Umor ironic. Cu grămada. Are o grămadă de chestii super faine, ce mai? Numa’ că n-a stârnit atâta rumoare ca micul vrăjitor al englezoaicei. Poate tocma’ din cauza chestiilor spuse mai sus. Da’ o veni ea o vreme…

Cam asta-i treaba. Naiba ştie ce-am vrut cu însemnarea de faţă. Poate numa’ să zic că Roland e mai cool decât Harry. Că-l bagă sub radical. Mă mulţumesc cu-atât. Long days and pleasant nights to ya all! 🙂