Arhive pe categorii: de pe noptieră

Liiceanu şi un citat pentru toţi traducătorii

„Era un seducător care îşi propusese să umple, prin strategii şi şarmuri literare, prăpastia care despărţea limbajul filozofic de cel obişnuit al oamenilor şi, astfel, să împace filozofia cu lumea, în vederea convertirii tuturor la lumea filozofiei”, spune Liiceanu la un moment dat despre Noica, magistrul lui. Lucruri perfect valabile pentru Liiceanu însuşi în noul volum de confesiuni filosofice/filosofii confesive, Scrisori către fiul meu. L-am citit, aşa cum am citit şi Uşa interzisă, dar şi o bună parte din Declaraţie de iubire şi Jurnalul de la Păltiniş, cu foarte mare plăcere, cu acea delectare cu care citeşti scrierile cuiva care cunoaşte limba în toate cotloanele ei şi ştie s-o folosească în cel mai elocvent mod posibil pentru a exprima idei, altfel, complexe. Dintre filozof-eseiştii nostri cred că numai Pleşu îl mai egalează şi, de câteva ori notabile, chiar îl depăşeşte pe Liiceanu în chestia asta. Nu-mi place statutul de vedete – în sens negativ, desigur – pe care mulţi care nu le-au citit cărţile li-l atribuie, nu mi se pare deloc potrivit. Aşa cum nici „boieri ai minţii” nu-i văd. În fine, gura lumii… Eu mă bucur doar că sunt contemporan cu ei şi că am privilegiul de-a le citi cărţile în momentul primei lor apariţii.

Inevitabil, terminând Scrisorile…, am frunzărit Uşa interzisă. Şi am dat peste următorul paragraf, subliniat şi marcat ca atare de mine pe margine:

De abia când traduci îţi dai seama de prezenţa atotputernică a codului: nici un cuvânt nu este pus la întâmplare şi cel mai adesea el apare însoţit de aceleaşi cuvinte şi ocupă lângă ele aproape întotdeauna aceeaşi poziţie. Traducătorul este obligat să păstreze identitatea formulărilor (şi a formelor care apar pe această cale), evitând cu stricteţe folosirea sinonimelor. Până şi cuvintele care aparent nu au pregnanţă categorială, care par să nu facă parte din cod şi care induc în eroare tocmai prin aparenta lor banalitate („a scoate la iveală”, „a se arăta” etc.) revin insistent şi implacabil, dovedindu-se până la urmă a fi „cuvinte fenomenologice” şi noduri în ţesătura de ansamblu. Cu excepţia lui „şi”, „de aceea” şi „totuşi”, totul, până şi prepoziţiile şi adverbele, intră în cod. (pp.140-141, Humanitas, 2002)

Bine, Liiceanu vorbeşte aici despre traducerea de texte filozifice, iar codul de aici este văzut în contrast cu stilul (care, după Liiceanu, reprezintă ieşirea din cod şi, prin urmare, trebuie evitat cât mai mult posibil), însă cu mâna pe inimă spun că acelaşi lucru e valabil şi pentru traducerile literare. Doamne, nici nu vă daţi seama cât este de valabil! Nerespectarea „codului cuvintelor fenomenologice” este de fapt adevărata trădare a traducătorului. Am zis! 🙂

OK, următorii pe lista de lectură a sfârşitului de an: Zadie Smith – Despre frumuseţe, Mihail Gălăţanu – Stradivarius, Edward Lee – Oraşul infernului şi, dacă mai apuc, iar dacă nu, prima pe 2009: Bogdan Popescu – Cine adoarme ultimul.

Lecturile de Crăciun şi două semne de carte

Mie-mi place Crăciunul mai ales pentru tihna care se simte în jur. O atmosferă de calm şi pace aşa cum puţine sărbători aduc. Tocmai de aceea, Crăciunul mi se pare cel mai prielnic moment din an pentru lectură.

Prin urmare… Acum am terminat Băieţi teribili, de Michael Chabon, ediţia românească de la Humanitas Fiction, în traducerea (foarte bună!) lui Ines Hristea. Cartea în sine e o încântare. N-o să vorbesc acum despre ea. Vreau doar să-mi arăt totala consternare faţă de blurbul de pe coperta IV. „Grady Tripp, profesor de engleză şi scriitor pierdut în ceaţa joint-urilor, şi-a rătăcit, nici el nu ştie cum, manuscrisul romanului pe care nu mai reuşeşte de ani buni să-l termine”, se zice acolo, iar pe la mijlocul frazei următoare: „… Tripp porneşte într-o odisee donquijotescă pe străzile din Pittsburgh ca să-şi recupereze romanul pierdut…” Mama ei de treabă, se vede că cine-a scris chestia asta habar n-are ce se-ntâmplă de fapt în carte. Căci eroul nostru nu-şi pierde manuscrisul nici măcar o clipită. Ei-ei!

Acum mă pregătesc să văd filmul. Ţin minte că l-am mai văzut cândva, demult, dar amintirea e vagă.

Apoi aştept să-mi satisfac o curiozitate stârnită în urma unei discuţii de pe blogul Nemira. Aşadar, voi citi Porcul spinos al lui Julian Barnes. După care, dacă n-o să mă revendice familia, supărată că mă sustrag vizionărilor de comedii de sezon, mai am pregătite şi Scrisorile către fiul meu, adică al lui Liiceanu.

Uite de asta-mi place mie Crăciunul.

Şi iată mai jos două semne de carte pe care încă le folosesc cu succes.

IMG_4081

Recitire = regăsire

Mă trezesc astăzi, inexplicabil, cu o poftă nebună de Sadoveanu. Iau volumele lui la frunzărit, pe rând. Dau peste sublinieri vechi, adnotări şi semne lăsate cu mai bine de zece ani în urmă de-o mână care, deşi-mi aparţinea, scria, la propriu, într-un fel străin mie, cel de acum. Cam atât, mai bine de zece ani, a însemnat pauza de Sadoaveanu pe care am luat-o, după ce făcusem într-o vară toxiinfecţie literară şi mai că nu-mi vărsasem în vasul de veceu maţele pline de moldovenisme arhaice. 

Îl regăsesc acum cu imensă plăcere. Am recitit Ochi de urs şi 24 iunie. Până să pun capul pe pernă mai vreau încă o bucată bună, de data asta din Morminte. De dragul vremurilor vechi am recitit şi pasajele referitoare la scrierile astea din Sadoveanu sau Utopia cărţii a lui Manolescu – am exegeza asta într-o variantă xerocopiată, legată manual şi acum foarte îngălbenită.

Ce n-aş da să am acum timpul de odinioară şi să pot retrăi întocmai plăcerea primelor lecturi din Creanga de aur, Nicoară Potcoavă, Fraţii Jderi, Baltagul, Nunta domniţei Ruxanda, Zodia Cancerului, Venea o moară pe Siret, Hanul Ancuţei şi multe, multe altele!

Vouă vă place Sadoveanu, Mihail Sadoveanu?