Arhive pe categorii: de pe noptieră

Întunericul lui Brian Keene

Puţin altfel faţă de ce-am citit până acum scris de Brian Keene, DARKNESS ON THE EDGE OF TOWN nu aduce elemente noi la subiect (un oraş izolat de restul lumii dintr-o pricină anume), însă surprinde din nou prin prospeţimea scriiturii.

Nu mai avem ritmul acela drăcesc din The Rising sau Conquerer Worm. Avem în schimb o acumulare a tensiunii, pas cu pas, până la insuportabil. Nu mai aveam dialogurile acelea în rafale. Avem în schimb mult monolog interior. (Ceea ce-i un semn bun, fiindcă nu de puţine ori Keene cam dădea cu mucii-n fasole cu câte-o replică, două.) Şi, chiar dacă finalul e larg deschis – presupun că de la bun început asta a fost intenţia autorului, să lanseze o serie nouă, cum a cam terminat-o cu zombie, cu râmele, cu moroii –, explicaţiile puse la dispoziţie în penultimul capitol fac cât toate finalurile rotunde din lume. Întrucât, după nu ştiu câte cărţi, aflăm în sfârşit care este credo-ul fantastic, să-i zic aşa, al lui Brian Keene. Cum stau lucrurile cu universul ăsta, de ce personajele care conduc acţiunea într-o carte atunci când apar în alta se comportă ca şi când ar fi cu totul altele, ce e cu Leviathanul, cu Ob… pe scurt, cu Cei Treisprezece.

Dar să revenim. O succintă prezentare a subiectului.

Orăşelul Walden se trezeşte într-o zi înconjurat inexplicabil de întuneric. O beznă palpabilă, gumoasă, mişcătoare, dinspre care vin sunete ciudate şi de care nimeni nu poate trece. Toţi cei care încearcă (şi încearcă destui, în frunte cu o echipă de pompieri temerari, cam singurii reprezentanţi ai autorităţii statului în orăşelul nostru), toţi curajoşii, deci, pier urlând cât îi ţin bojocii. Văzându-se astfel prinşi în capcană, locuitorii o iau razna. Orice încercare de organizare e sorită eşecului, jafurile devin lucruri la ordinea zilei… ăă, pardon, a nopţii, crimele aşijderea. Un singur om pare să aibă idee ce se întâmplă, însă pe el nu-l bagă nimeni în seamă (deocamdată). E vorba de prostul satului, unu’ pe nume Dez, un homeless dus cu pluta, care aberează cam de multicel despre monştri şi realităţi paralele şi labirinturi.

Ăsta-i cadrul. În ăsta se mişcă naratorul nostru, Robbie. Care încearcă să dea de cap situaţiei, împreună cu iubita lui Christy şi câţiva vecini de pe scară, şi nu reuşeşte decât să-şi consume energiile. Strânge la un moment dat o gaşcă de concitadini şi-i convinge să se lege c-o frânghie şi să intre rând pe rând în întunericul de la marginea oraşului. („Da’ tu n-ai văzut The Mist? Ce, eşti prost?” zice cineva. „Ba am văzut,” răspunde Robbie, „da’ ăla era film, iar asta-i realitate.”) Bine-nţeles că viaţa bate filmu’ şi câţiva dintre ei o mierlesc înghiţiţi de beznă, iar Robbie şi-ai lui se potolesc o vreme. Rămân închişi în apartamentele lor, dezamăgiţi şi disperaţi, nespălaţi şi flămânzi. Şi în sevraj. C-am uitat să vă spui: le cam plăcea să pipe droguri, droguri care se cam terminaseră.

În fine, se mai întâmplă ele neşte lucruri p-acolo (un episod la un pet-shop e genial, da’ nici de-al dracu’ nu vi-l spui 🙂 ) şi Robbie decide să-l caute pe Dez, căci a auzit el pe geam că mulţimea începe să-l considere responsabil de nenorocirea care s-a abătut asupra lor şi c-ar vrea să-i ia capul. Fiindcă uitai să vă spui şi că Dez, prostul satului, a făcut el neşte semne cabalistice pe pământ, în cele patru zări, care să-mpiedice întunericul să pătrundă în oraş. Şi Robbie începe să creadă că treaba ar putea fi chiar atât de oablă pe cât o prezintă Dez. Şi-l caută, şi-l găseşte, şi Dez îi spune de una, de alta, de Ob, de Leviathan, de Labirint, de realităţi alternative.

Asta-n penultimul capitol. Ăla care face toţi banii, cum spuneam. După care vine ultimul capitol şi se termină cartea. Şi, tot cum spuneam, probabil că vom avea cândva partea a doua. Fiindcă, zău aşa, nu pot crede că, după toate cât s-au întâmplat, Robbie şi-ai lui pur şi simplu şi-au luat boccelele-n spinare şi-au intrat în întuneric. Gata, caput, end of story. Deci, domnule Brian Keene, rog respectuos să purcedeţi la scrierea continuării.

Volumul cuprinde însă primul capitol din viitorul roman, A Gathering of Crows (apare-n august). L-am citit şi p-ăsta şi pot zice – cu mâna pe ficat 😀 – că-l aştept cu nerăbdare. Mare nerăbdare.

P.S. Da, subiectul din Darkness on the Edge of Town semănă cu subiectul din Under the Dome, al lui Stephen King. Şi eu ce să-i fac?

Şcoala lui Bentley Little

Lui Bentley Little nu-i plac computerele. Nici internetul. Motiv pentru care n-o să găsiţi un site personal şi cu atât mai puţin un blog ori cont de Twitter/Facebook/whatever. Ştim despre el cam câte am ştiut despre Salinger. Cu singura şi semnificativa deosebire că el publică, negreşit, câte un roman pe an.

Nici nu mai ţin minte câte dintre ele am citit. Mai bine de-o duzină, în orice caz. M-au atras la început – ca pe mulţi alţii – laudele lui Stephen King la adresa lui. Şi, normal, am pus mâna pe The Revelation, care luase premiul Bram Stoker în 1990. Mi-a plăcut mult scriitura lui, bătrânească, molcomă, aşezată şi în acelaşi timp hotărâtă, cu ţintă precisă. Mi-a fost clar că omul ştie ce vrea şi am văzut din prima că îşi execută planul cu o acribie diabolică.

Ce mai observi imediat la el? Îi plac titlurile simple. Îi plac personajele bine conturate. Îi place să construiască atmosferă. Se dă în vânt după supranatural; de fapt, toate romanele lui, fără nicio excepţie, au ca motor fapte supranaturale, pe care Little le atacă în final cu o voluptate debordantă. Îi place să încalce tabuuri, fapt ce-l aduce în linie cu Ballard (comparaţia nu-mi aparţine, dar o susţin). Îi place să conteste autoritatea oficială sau monopolul marilor corporaţii.

Astea două din urmă sunt teme ce apar frecvent în cărţile lui mai recente. Şi sunt totodată temele care, zic eu, îi pun cel mai bine în valoare talentul. Nu de puţine ori duce lucrurile atât de departe, încât absurdul atinge cote orwelliene. The Policy, The Resort, The Store, multe dintre povestirile din The Collection (ăsta-i un volum pe care i-aş obliga pe toţi amatorii de horror să-l citească!) sunt adevărate capodopere ale genului. Da, cuvinte mari. Citiţi-le numai şi vedem apoi ce ziceţi.

(Aici ar fi de amintit că pe partea cealaltă, a romanelor în care supranaturalul nu poartă tichia asta „anarhistă”, lucrurile stau puţintel altfel. The House, citită şi ea recent, de pildă, e foarte mişto în primele trei sferturi, cât ne sunt prezentate personajele şi situaţia lor. Apoi, în deznodământ, Bentley Little îşi cam dă cu stângu-n dreptu’, jucându-se cam prea mult cu efectele halucinante ale influenţei Casei asupra protagoniştilor. Dezechilibrul e aşa, cum să zic… cam prea mare?)

THE ACADEMY, din fericire, face parte din seria orwelliană, care-mi place mie. Şi e-atât de bine construit, atât de fain e gradat totul, atât de credibil şi logic e condusă acţiunea, încât te trezeşti literalmente luat de val şi uiţi complet de tine.

Liceul Tyler vrea să se desprindă de Comisia Şcoală, organul de stat care supraveghează şi finanţează activitatea tuturor şcolilor, şi să pornească singur la drum. Cu alte cuvinte, vrea să-şi câştige independenţa. Treaba asta este supusă la vot şi, chiar dacă unii dintre profesori nu par încântaţi, hotărârea trece. Şi de-aici începe balamucul.

Deşi promisiunile sunau frumos – tot corpul profesoral va avea un cuvânt de spus la clădirea destinului şcolii, se vor putea alege manualele pe care le consideră profesorii mai folositoare etc. – direcţia pe care o iau lucrurile nu pare deloc bună. Directoarea se transformă într-un zbir, secretara şefă devine un fel de agent de supraveghere, accentul se mută pe strângerea de fonduri (părinţii sunt obligaţi fie să presteze muncă în folosul şcolii un număr de ore pe săptămână, fie să decarteze o sumă frumuşică de bani), elevii slabi sunt înlăturaţi din schemă pentru a nu dăuna prestigiului şcolii…

Dar mai suspectă decât toate astea este brusca schimbare prin care multe cadre şcolare par să fi trecut. Profesorul de arte plastice convoacă la o şedinţă mamele elevilor din clasa lui şi le aduce la cunoştinţă că vor trebui să pozeze în nud pentru copiii lor, profesoara de educaţie fizică îşi dotează elevele cu nuiele şi le pune să o abţiguiască zdravăn la fundul gol, în sala de gimnastică, instructoarea majoretelor le cere acestora să exerseze fără chiloţi şi să ridice naibii picioarele mai sus, mai sus, mai sus ş.a.m.d. Şi se înfiinţează un soi de gardă pretoriană, formată din elevi, cărora li se dau puteri sporite. Apoi se introduce uniforma. Apoi un fel de jurământ de credinţă faţă de liceu. Apoi…

Astea-s doar câteva elemente. Sunt ele mai multe şi mai bine prezentate. Ideea e că liceul nostru Tyler devine un fel de societate nazistă (directoarea cere chiar şi ridicarea unui zid înalt în jurul curţii, iar elevii neascultători, în loc să fie pedepsiţi cu rămânerea după ore, sunt închişi cu zilele, cu săptămânile într-o încăpere întunecată, ca o carceră). Şi bine-nţeles că se găsesc câţiva reacţionari. O profesoară de engleză şi colega ei (de mate, parcă), doi băieţi şi prietena unuia dintre ei, o membră a cabinetului directorial şi alte câteva figuri ceva mai şterse.

Astfel, profesorii organizează întâlniri conspirative în afara campusului, ticluiesc un plan de bătaie, elevii depun muncă de cercetare on- şi off-line şi descoperă lucruri înspăimântătoare, înfiinţează un blog şi un newsletter prin care vor să informeze lumea de ceea ce se întâmplă la alma-mater-ul lor, se infiltrează spioni în tabăra adversă…

Ce mai, treabă serioasă. Şi cum spuneam: foarte, foarte bine prezentată, până la ultimul punct. The Academy mi-a adus aminte că Bentley Little, când îşi pune mintea la contribuţie, ştie să scrie un horror dumnezeiesc de bun. 😀

Păcat că încă nu s-a gândit nimeni să ofere cărţile lui şi publicului autohton.

Râmele lui Brian Keene

Hehe, dragii moşului, multă apă a trecut prin albia Crişului Repede de când am scris ultima oară despre Brian Keene. Am recitit acum textul ăla şi zic cu mâna pe ficat că toate alea-s valabile şi pentru The Conqueror Worms.

Acţiune alertă (cam prea alertă pentru personajele principale, doi boşorogi trecuţi de optzeci de ani), imagini hidoase/scârboase, fain descrise, dialoguri pe alocuri inspirate (în alte locuri de-a dreptul puerile, da’ au şi alea farmecul lor în context), mai multe cliffhanger-uri rezolvate binişor…

Pe scurt, avem un potop cam ca-n Biblie, începe să plouă într-o zi şi nu se mai opreşte, avem oraşe întregi acoperite de ape, avem câţiva supravieţuitor şi, mai important, avem invazia râmele. Care râme sunt niţeluş cam mari, aşa, cam cât un autobuz.

E clar de la bun început că autorul s-a inspirat temeinic din Chtulu lui Lovecraft şi nu se fereşte s-o recunoască frumos în scris, negru pe alb, cam pe la jumătatea cărţii. La fel de clar e, când începi partea a doua, că s-a inspirat şi din Războiul lumilor lui Wells. Practic, avem două poveşti: prima-i pune în mişcare pe cei doi bătrâiori ageri, izolaţi de apele cotropitoare pe vârful lor de munte, rămaşi să ţină piept râmelor tot mai mari care ies la suprafaţă, iar a doua ne prezintă un grup de supravieţuitori din Baltimore, parcă, refugiaţi la ultimul etaj al unui zgârie-nori, care se văd nevoiţi să ţină piept altui grup de supravieţuitor, de pe alt zgârie-nori, care venerează o făptură acvatică ciudată, botezată de ei Leviathan. Astea două fire se împletesc în partea a treia, când bătrâneii se-ntâlnesc cu doi dintre baltimorenii fugiţi de Leviathan cu un elicopter şi doborâţi din înaltul cerului de vecinul lor ţicnit, al luptătorilor seniori adică, mândru posesor al unei puşti foarte precise. Si dă-i si luptă, si dă-i si luptă…

Nu vă zic ce se-ntâmplă până la urmă. Oricum, dacă începeţi să citiţi cartea, sigur o duceţi la capăt. Şi aflaţi singuri. Ştiu că eu aşa am căzut în capcană weekend-ul trecut, de mă blagoslovea Linda că n-o las naibii din mână nici după ce ne-au călcat musafirii pragul. 🙂

Ar mai fi de spus că pe site-ul lui Brian Keene e-n plină desfăşurare postarea, săptămână de săptămână, a episoadelor ce alcătuiesc continuarea cărţii de faţă, Deluge: The Conqueror Worms 2. N-am apucat să le citesc şi probabil că voi aştepta să iasă sub formă de carte. Dar voi, dacă vă ţin ochii, sunteţi invitaţi s-o faceţi. Asta însă musai după ce treceţi prin cartea de v-o prezentai eu acu’. Autorul zice că a doua-i şi mai fast paced şi că nu mai stă el să ne dea back story.

Concluzie: n-aş reciti-o curând; totuşi aş citi mai departe orice alt Brian Keene. Dar stai aşa. Tocmai citesc unul. 🙂 Cel mai recent. Darkness on the Edge of Town. Mă antrenez pe subiect până să iasă Under the Dome în paperback. 😉