Arhive pe categorii: de pe noptieră

Magia lui Peter Straub

Romanele lui Peter Straub îmi plac aşa, din principiu. Cred că aş citi fără rezerve orice ar scrie omul acesta.

Am început aventura cu Ghost Story. Eram curios să văd dacă se justifică toate laudele peste care dădusem la adresa lui. Da, am descoperit, se justificau cu asupra de măsură. Ghost Story nu era o simplă carte, ci mai multe cărţi topite într-una singură. Mai multe poveşti întrepătrunse, încâlcite voit, însă într-un chip perfect logic. Vorbesc de logica pe care o au poveştile în viaţa reală. Firul X porneşte dintr-un loc, firul Y porneşte din altul, se ating în punctul Z, se despart din nou şi nu se mai întâlnesc niciodată. Cu toate acestea, dau naştere altor trei fire, care pornesc şi ele în trei direcţii diferite, influenţând la rândul lor viaţa unui singur om. Sau unui grup de oameni. Ştiu că sună anapoda, ştiu că pare telenovelă. Totuşi, totuşi…

Căci ajungem la celălalt punct forte al lui Peter Straub. Măiestria narativă. După Ghost Story am mai trecut prin Floating Dragon, Julia, Mystery, Mr. X şi Lost Boy, Lost Girl. Ei bine, toate m-au convins că autorul nostru chiar ştie meserie. Nu vă aşteptaţi la proză cu bătaie scurtă, percutantă, ca o lovitură de harapnic. Nu vă aşteptaţi la o abundenţă de verbe. Nu. Peter Straub e adeptul stilului rococo, al înfloriturilor de limbaj, al imaginilor descrise temeinic. E aproape un conservator, în sensul ăsta.

Şi tocmai lucrul acesta face casă atât de bună cu poveştile lui alambicate.

SHADOWLAND a fost scris imediat după Ghost Story şi publicat în 1980. Este al patrulea roman recunoscut al autorului. Spun „recunoscut” fiindcă a mai avut el unul, Marriages, debutul lui propriu-zis, un mainstream care s-a publicat în tiraj limitat şi care nu i-a adus recunoaşterea scontată; motiv pentru care e cam trecut sub tăcere în bibliografia personală şi doar exegeţii studioşi (aşa, ca mine 😀 ) îl mai amintesc.

Dar să revenim. Shadowland e povestea lui Tom Flanagan povestiră de-un coleg de-al său de şcoală. Clenciul e că acest coleg de şcoală scrie povestea, la maturitate, după întâlnirile pe care le are cu însuşi Tom Flanagan în localităţile în care acesta ţine spectacole de iluzionism. Să recapitulăm, deci: Tom Flanagan îi spune povestea naratorului fără nume, iar naratorul fără nume ne-o spune nouă. Buuun.

Care e povestea? Înainte de-a vă spune asta, vă spun că povestea are două episoade mari şi late. Primul se desfăşoară la şcoala unde naratorul nostru îi întâlneşte pe protagonişti, o şcoală exclusiv pentru băieţi, iar al doilea se desfăşoară la Shadowland, căsoaia unchiului lui Del Nightingale, cel mai bun prieten al lui Tom, pasionat şi el de magie. Şi vă mai spun că cele două episoade se privesc parcă în oglindă, că există deci corespondenţe între ele, corespondenţe pe care n-are niciun farmec să vi le înşir aici. Buuun.

Povestea ţine de magie. De iluzie. De înşelătorie. De oglinzi paralele. Tom şi Del sunt foarte pasionaţi de treaba asta. Este ceea ce-i uneşte. Del e ostracizatul, iar Tom e apărătorul lui. Împreună formează o echipă. La liceul pe care îl frecventează echipa asta are multe prilejuri să-şi demonstreze rostul. Însă poate cel mai semnificativ e relaţia încordată cu Skeleton, coleg şi fiu al profesorului de sport. Dar mai sunt ele şi altele. Ideea e că până la urmă cei doi ajung, într-o vacanţă de vară, la casa unchiului lui Del, cel care se consideră a fi cel mai mare magician în viaţă, Coleman Collins.

Din momentul în care tinerii noştri protagonişti ajung acolo, totul se dă peste cap. Nu de pomană Shadowland duce cu gândul la Wonderland. Adicătelea e-un fel de Alice în Ţara Minunilor pe negativ. Tom şi Del ajung într-o lume populată de făpturi bizare, de întâmplări inexplicabile, de personaje de basm (în camera interzisă, Tom, mai neascultător decât Del, dă chiar peste Fraţii Grimm), de hiperbole şi exagerări cu titlu, chipurile, educaţional. Întrucât domnul magician Collins vrea să facă din ei – din Tom îndeosebi – demnii lui urmaşi.

Numai că şcoala lui de magie se dovedeşte a fi un dezastru, iar una dintre moralele ce se desprind ar putea fi că nici magicienii nu sunt complet imuni la propriile scamatorii. Cu Del, nepotul lui, se întâmplă un lucru îngrozitor, Tom îşi pune toate speranţele în Rose, făptura diafană ruptă parcă din toate poveştile copilăriei de care s-a îndrăgostit, echipa de slujbaşi ai lui Collins, fostele lui ajutoare din zilele de glorie, îşi găsesc sfârşitul în chip neaşteptat, Collins însuşi…

Dar să nu stricăm plăcerea lecturii.

Shadowland, pentru mine, e genul de carte care trebuie recitită cel puţin o dată. Dacă nu pentru a-i descoperi sensurile pe care n-aveai cum să le vezi la prima lectură, măcar pentru a te delecta iar şi iar cu minunata proză a lui Peter Straub acum, că nu mai stai cu inima în gât, nerăbdător să descoperi ce se mai întâmplă în poveste/poveşti.

Ţărmurile din SRSFF

Societatea Română de Science-Fiction şi Fantasy (SRSFF) a luat fiinţă la începutul anului trecut. Încercări similare ştiu că au mai existat, însă niciuna n-a reuşit să treacă de stadiul de proiect.

Încă de la încet, SRSFF şi-a propus pentru anul 2009 câteva obiective clare. Destui le-au privit cu mefienţă. Totuşi, iată că ne aflăm acum la începutul celui de-al doilea an de existenţă şi toate cele trei mari ţinte au fost atinse. Cenaclul ProspectArt, a cărui activitate fusese întreruptă mult timp, a luat din nou fiinţă şi îşi desfăşoară şedinţele cu regularitate de metronom. Cu ocazia târgului de carte Gaudeamus au fost decernate premiile SRSFF şi, tot cu acea ocazie, a fost lansat volumul colectiv ALTE ŢĂRMURI, ce reuneşte texte inedite semnate de unii dintre cei mai apreciaţi scriitori români ai genului.

Volumul se deschide cu un cuvânt al lui Cristian Tamaş, membru fondator al Societăţii. Într-un limbaj niţel cam rigid, suntem asiguraţi că literatura de anticipaţie vine în întâmpinarea nevoii de poveste, şi nu a oricărui fel de poveste, ci a aceleia cu bătaie lungă, care forţează limitele imaginaţiei şi sondează, evident, viitorul. Un credo frumos. Totuşi, ar fi fost, poate, mai nimerită o prezentare a Societăţii, cu ceea ce-şi doreşte ea să ofere comunităţii autohtone de gen.

Intrăm apoi în pâine, cu povestirea lui Silviu Genescu, Titanic. Povestire care, deşi bine scrisă (o istorie alternativă a destinului celebrului Titanic, în care vasul scapă de scufundare doar pentru a fi apoi torpilat de navele germane), vine şi contrazice afirmaţiile lui Cristian Tamaş. Căci Silviu Genescu e interesat mai degrabă de idee, de rezolvarea tehnică a problemei, decât de expunerea ei într-o manieră „prietenă” cu povestea.

Poate cea mai bine articulată, în acest sens, este contribuţia lui Liviu Radu, Ari. Într-un viitor posibil, lumea e populată de oameni a căror piele are orice culoare imaginabilă, mai puţin cea alb-caucaziană. Ingineria genetică, însă, oferă posibilitatea viitorilor părinţi să aleagă unele trăsături ale copiilor. Prin urmare, firesc, un cuplu alege pielea albă, părul blond şi ochii albaştri. Astfel ia naştere populaţia ari-ană, faţă de care majoritarii dezvoltă o aversiune viscerală. Şi toţi membrii ei sunt expulzaţi în trecut, în era glacială, unde ari-enii, fiinţe cu inteligenţă peste medie, încearcă să se descurce ca oameni primitivi. Şi întemeiază lumea aşa cum o ştim noi azi. O lectură agreabilă, un text cursiv, cu momentele acţiunii bine punctate. O adevărată demonstraţie de cum se scrie o poveste cu tâlc.

În aceeaşi categorie pot intre alte, cel puţin, trei texte. George Lazăr scrie cu vervă Switch, o istorisire young adult, în care un licean capătă puteri supranaturale, pe care le foloseşte pentru a o impresiona pe fata de care este îndrăgostit. Fără mari pretenţii, povestirea te prinde. Marşând cam pe aceeaşi idee din Ari, tânărul scriitor Balin Feri oferă Restricţia, jurnalul unui răufăcător din viitor, care, pentru a scăpa de pedeapsa capitală, se oferă cobai pentru un experiment ce urmăreşte decongestionarea închisorilor: trimiterea în diferite momente din trecut a prizonierilor condamnaţi la moarte ori la încarcerare pe viaţă. Poate cea mai plăcută surpriză vine, însă, din partea lui Marian Truţă. În comparaţie cu celelalte contribuţii, A doua venire face cel mai bine joncţiunea dintre literatura SF şi cea mainstream. Cu ingrediente ştiinţifice, cu o conspiraţie politico-religioasă a la Dan Brown, n-ai spune că realizarea lui Marian Truţă este tocmai mainstream. Şi totuşi… Scriitura autorului, povestea iubirii pe care Iovan i-o poartă Ilincăi, atmosfera localurilor bucureştene noaptea, toate conferă poveştii o valenţă, să-i spunem, literară comună mai degrabă textelor neîncadrabile într-o nişă anume.

Acestor trei li s-ar putea alătura şi Moartea domnului Teodorescu, schiţa lui Cristian M. Teodorescu, dacă autorul ar fi ales să dezvolte mai mult ideea. Aşa însă, aveam o povestire cvasi-anecdotică, mucalită, un fel de „culmea reciclării organice”. La celălalt pol se situează Bin Bing, Larissa, a aceluiaşi autor, din care reţinem doar ideea (o lume condusă de femei, în care bărbaţii sunt simple apendice), nu însă şi modul de punere a ei în practică. Lungile pasaje în care mama Larissei îi explică acesteia, în termeni excesiv contabiliceşti, mersul lucrurilor, propovăduind supremaţia banului – ridicat la rang de religie –, nu fac decât să îndepărteze cititorul neiniţiat.

Cele două texte rămase, semnate de Sebastian A. Corn (A şaptea zi a vânătorului) şi Dănuţ Ungureanu (Ultimul mesaj e veşnicia), exemplifică latura cyberpunk a genului. Fără-ndoială, ceea ce Bin Bing, Larissa spune unui expert contabil, acestea două spun unui expert cibernetician. Fără suportul ştiinţific necesar, întâmplările şi personajele celor două devin abstracte, greu de urmărit.

Astfel, Alte ţărmuri se dovedeşte a fi un volum eterogen, cu o ofertă variată, bogată, care poate indica într-o anumită măsură nivelul la care se află sefeul autohton leat 2009. E un început promiţător, care ne face să aşteptăm cu interes viitoarea apariţie în colecţia „Survol”, aflată deja în lucru şi promisă pentru Gaudeamus 2010.

Textul urmează să apară în revista Familia, nr. 2/2010

Umbrele lui Elizabeth Massie

Am cartea asta de cel puţin cinci ani. Am pus mâna pe ea de nenumărate ori, de fiecare dată când ne-am mutat şi a trebuit ba s-o împachetez, ba s-o despachetez. Şi totuşi n-am idee ce m-a făcut să întârzii s-o citesc. S-ar putea spune că mi-am refuzat singur o mare plăcere.

Fiindcă SHADOW DREAMS, volumul de povestiri al lui Elizabeth Massie, e-un adevărat regal. Autoare deţinătoare a două premii Bram Stoker şi a unui premiu World Fantasy, Massie are la degetul mic arta narativă şi demonstrează lucrul ăsta acolo unde e cel mai greu de demonstrat: pe terenul prozei scurte. Fiecare dintre textele cuprinse în volumul de faţă, apărut în 2002, e o mică bijuterie neagră.

Mărturisesc că mă aşteptam, n-aş putea spune de ce, să dau peste o proză făţiş horror. Ei bine, nu-i aşa. Groaza la care face apel Elizabeth Massie e una mult mai subtilă, mult mai adâncă şi, tocmai de aceea, mult mai greu de exprimat. În loc să ne pună în faţă scene uluitoare, în loc să arunce asupra noastră kilolitri de sânge şi kilometri de maţe, suntem luaţi cu binişorul, purtaţi ca pe palme de-a lungul unui drum sinuos, puţin umblat, întunecat. Dacă întoarcem privirea, vedem luminile oraşului din care am plecat, însă dacă ne uităm înainte, poate doar licărirea unei stele sau luciul mat al lunii ascunse de nori dacă ne mai luminează cât de cât calea.

Povestirile lui Elizabeth Massie exprimă şi imprimă sentimente ce variază de la singurătate, frică, ruşine, la fiori mistici, la izbăvirea prin (auto-)sacrificiu. De mult nu mi-a mai fost dat să găsesc în proze de mică întindere o gamă atât de bogată de senzaţii şi emoţii. Maniera în care autoarea găseşte să le învăluie în poveşti cutremurătoare, de-un umanism liminal, arta dozajului fin, vocea perfect acordată – toate, şi altele pe deasupra, fac ca povestirile strânse în acest volum să strălucească în noapte.

Majoritatea personajelor sunt femei. Femei chinuite într-un fel sau altul ba de un eveniment din trecut, care se întoarce acum să-şi ceară drepturile (Dibs), ba de starea lor actuală şi năzuinţa spre ceva mai bun (I Am Not My Smell), ba de propria vulnerabilitate (Shadow of the Valley), ba de sentimentul că trăiesc în minciună (Honey Girls On Line) etc. Interesant e, totuşi, faptul că n-ai nicio clipă sentimentul că ai citi proză feministă. Şi asta pentru că autoarea ştie să evite declamativul, ştie să nu cadă în tezism şi ştie din ce unghi trebuie privite lucrurile pentru ca lumina rampei să nu supere vederea.

Dacă ar fi să aleg, printre preferatele mele s-ar număra Fisherman Joe (o istorioară a la Jack Ketchum/ William Golding: două cupluri pleacă pentru o după-masă la pădure, dar pe când ajung la locul stabilit, una dintre soţii, care plecase înainte, este găsită moartă; orbit de furie, soţul se repete asupra unui pescar care iese zâmbind din pădure cu un topor plin de sânge în mână; îl leagă de copac şi-l bate până la moarte; desigur, până la urmă aflăm că soţia a fost victima atacului unui urs şi că pescarul n-a făcut decât să răpună fiara), No Solicitors, Curios a Quarter (o bunică îşi creşte cum poate nepoata slabă de minte; când resursele scad, apelează la ce ştie ea că se vinde mai bine: violenţa; rând pe rând, îşi taie fie o ureche, fie nasul, fie o mână, şi percepe taxă de la curioşii veniţi să se holbeze la rănile ei supurânde), Crow, Cat, Cow, Child (Hannah iubeşte animalele şi ar face orice pentru ele; ei bine, aproape orice, căci supusă fiind unui test din partea noului iubit, descoperă că de-ar fi aleagă între a salva viaţa propriei pisici sau a fiului prietenei de serviciu, ar alege fără să crâcnească viaţa copilului) şi Damaged Goods (un băiat şi o fată, amândoi aduşi în sânul naturii de-un „guru spiritual”, care i-a convins că sunt un soi de întruchipare a lui Adam şi Eva ce trebuie să procreeze; şi că la actul în sine va participa Dumnezeu însuşi; doar că Dumnezeu se dovedeşte a fi preşedintele naţiunii, o persoană cu plăceri perverse care, nesatisfăcut de prestaţia celor doi, hotărăşte să mai încerce o dată, cu alţi doi; iar primul Adam şi prima Evă sunt „botezaţi” în apele râului din apropiere).

Shadow Dreams e fără-ndoială genul de carte care te leagă de autorul ei. Pe mine, Elizabeth Massie m-a convins. Prevăd că-n scurt timp voi citi şi alte cărţi de-ale ei. Întrucât nu e deloc mult spus că fiecare zi care trece fără a face asta e-o zi pe jumătate pierdută.

Iar eu încă nu m-am iertat că am neglijat atâta amar de vreme volumul acesta.