O poveste bună se recunoaște nu atât după intrigă, desfășurarea acțiunii, punctul culminant sau deznodământ – ca să păstrăm terminologia standard –, cât mai ales după build-up, adică, simplist spus, expozițiune. Paradoxal, în ceea ce mă privește, lucrul ăsta e valabil îndeosebi în cazul poveștilor cu suspans. Dacă partea aceasta e bine realizată, adică dacă personajele sunt credibil prezentate si motivate, dacă este descris un cadru funcțional, dacă premisele sunt bine indicate şi detaliile relevante se acumulează gradual si firesc spre declanșarea intrigii propriu-zise, atunci povestea cu pricina are șanse foarte mari de a mă câștiga drept tovarăș până la capăt, dispus fiind chiar să închis un ochi în cazul unor eventuale derapaje ulterioare.

A trecut mult timp de când n-am mai fost luat la rost în mod „oficial”. Astăzi, găsindu-mă singur în redacţie, un domn foarte bine acordat la viaţa culturală a urbei de pe malul Crişului Repede, participant în primul rând la orice manifestare coltorală, întotdeauna primul care pune întrebări elaborate, pe alături de subiectul dezbătut, şi la care, cel mai adesea, nu aşteaptă răspuns, acest domn m-a urecheat la figurat că-n sâmbăta ce trecu n-am luat parte la o expoziţie de artă la care domnia sa, desigur, a fost prezent. Şi-acum îmi pare rău că l-am repezit, că l-am făcut să se bâlbâie, să tremure şi să plece supărat. Nu înainte însă de a-mi pune sub nas toate broşurile, flyerele şi cărţile pe care astă-dimineaţă şi le-a îndesat în punga de 1 leu cu care astăzi va face turul redacţiilor şi instituţiilor orădene.

Nu mi-a plăcut niciodată la şcoală. Am învăţat aproape totul singur, citind în camera mea de acasă. A fost însă un rău necesar. De cele mai multe ori (excepţiile – adică normalităţile – sunt de apreciat!), acolo am avut ocazia să testez „pe viu” lucrurile teribile pe care le aflam în cărţi despre firea omenească. Intransigenţa idioată, făloşenia găunoasă, ambiţia oarbă, pizma oţărâtă. Între alungarea din clasă fiindcă aveam cercel în ureche (clasa a VI-a, cred), nota 1 încasată fiindcă purtam plete (clasa a IX) şi neabsolvirea modulului de metodică a predării limbii engleze fiindcă îndrăznisem să contest rezultatul primului examen (iar le celelalte trei sau patru reexaminări am fost picat „by default” – anul III, dacă nu mă înşel), am avut parte de lecţii nenumărate despre cum să NU fii în viaţă. Un rău necesar, cum spun. Cele mai frumoase amintiri din şcoală sunt cărţile pe care le citeam pe sub bancă.