Memoria e co-autorul perfect, complicele ideal, propagandistul vieţii noastre. Manipulatorul prin excelenţă. În lumina memoriei, nimic nu este cum a fost, ci doar cum trebuie să fi fost pentru a da sens poveştii noastre. M-au fascinat întotdeauna memoriile scrise după mulţi ani de la consumarea faptelor rememorate, m-am lăsat deseori înşelat de naraţiunea impecabilă a evenimentelor, până-n cele mai mărunte detalii scenice şi cu aportul celor mai tainice gânduri de conjunctură. E evident că nimeni, oricât de prodigioasă i-ar fi memoria, nu poate păstra în magazia minţii, peste decenii, o cantitate atât de mare de informaţii. Şi totuşi, la clipa aducerilor aminte intră în funcţiune acest co-autor, persoana noastră ficţională, care reconstruieşte un moment, complice, întru – chipurile – credibilizarea, ba chiar aurirea sa. Întrebarea care se pune e cât din ceea ce suntem se datorează acestei măsluiri, în ce grad minciuna „albă”, de context, ne dictează prezentul – care prezent, la rândul său, va ajunge inevitabil sâmburele altei benigne mistificări, care, la rândul său, va dicta asupra altui prezent, care…

Există la copii o vârstă a răzvrătirii organice. În faţa oricărei cerinţe, oricât de banale, copilul răspunde automat pe dos. Doar aşa, pentru a fi în răspăr. Pentru a-şi afirma prezenţa. Se spune că aceasta este o etapă esenţială în formarea lui ca om în societate. Că orice acceptare începe – instinctiv – cu o negare. Existenţa, simte copilul într-un fel atavic, nu are sens în absenţa împotrivirii. Acceptarea otova este sinonimă cu aneantizarea. Astfel că pentru el, copilul, lipsindu-i discernământul (care este un atribut eminamente cerebral), împotrivirea în tot şi în toate reprezintă pasul firesc, dictat de memoria ancestrală, către afirmarea propriei existenţe. Această pornire, conservată şi rafinată în timp la adulţi, este în fapt motorul dezvoltării, al progresului – nici mai mult, nici mai puţin. Poate că de aceea se spune despre spiritele revoluţionare, despre răzvrătiţii sorţii, despre cei orbiţi de eroism că sunt nişte naivi, că s-au „copilărit”, când, la drept vorbind, ei doar continuă lupta cu nefiinţa din care ne naştem cu toţii.

Nimeni nu e vinovat de umorile noastre decât noi înşine. Omul nu e-o entitate ermetic închisă. E permeabil. Influenţabil. Fiinţa noastră se „molipseşte” uşor, pe nesimţite, fără să vrem, de lucrurile la care este expusă. Aşa încât fiecare poate alege să ducă viaţa pe care o doreşte. Trebuie doar să alegem vecinătăţile potrivite. Să nu ne lăsăm otrăviţi de produse media pestilenţiale, să nu ne abandonăm urechile siluirii de către orchestraţii inepte, să nu încurajăm prezenţa în apropierea noastră a persoanelor cu înclinaţii evident distructive, să alegem zâmbetul înaintea încruntării. Pe scurt şi puţin „corny” spus, să cultivăm binele. Greu la început, acest lucru va fi cu timpul tot mai uşor de făcut. Binele, în nenumăratele lui forme, ne înconjoară, doar că rumoarea răului, în forme infinit mai complexe şi mai ispititoare, îl ecranează. E, în cele din urmă, un exerciţiu de voinţă, exerciţiu care, odată stăpânit, se transformă într-un mod de viaţă. Suntem suma lucrurilor cu care ne hrănim fiinţa.