Arhive pe autori: Mircea Pricăjan

Citesc şi mă minunez

Citesc şi mă minunez. SOV, proaspăt ieşit de la răcoare, şi-a deschis blog şi publică acolo un soi de serial. Adevăruri usturătoare, sau aşa ceva. Cu evident talent literar (doar dacă nu-i periază cineva textele înainte de publicare), oricum, în mod clar inteligent, ne spune cum stau „de fapt” lucrurile în România – economic, social, dar mai ales politic. Multe lucruri „fac” sens, se simte în spatele demersului furia omului care nu mai are mare lucru de pierdut, care toarnă totul la supărare. Cam ca Vanghelie după excluderea din PSD. Asta reiese însă şi mai bine dintr-un interviu dat de SOV, recent, în Adevărul. Acolo parcă e şi mai sincer totul – frustrarea, aproape ura. Superioritatea, în orice caz. Aroganţa. Regretul celui căzut că nu mai este luat în seamă. Un soi de nostalgie sucită, scrâşnită.

Probabil multe astfel de răbufniri aducătoare de dezvăluiri senzaţionale (aşa, ca la rubrica de mondenităţi) ne va fi dat să vedem în perioada următoare. Un semn cât se poate de clar că se schimbă o paradigmă, că se transferă o ştafetă – mai de bunăvoie, mai forţat.

Aţi fost prin satele româneşti, cu siguranţă

Aţi fost prin satele româneşti, cu siguranţă. Majoritatea sunt aşezări triste, în care au mai rămas doar bătrânii. Tinerii care nu au plecat la oraş au luat calea străinătăţii. Te cutremuri când treci prin aceste anticamere ale morţii. Locuri al căror viitor nu depăşeşte speranţa de viaţă a unui maidanez. În funcţie de ce alegem mâine, putem năzui la însufleţirea treptată a acestor zone sau, dimpotrivă, putem condamna şi oraşele la aceeaşi soartă. Nu mi se pare deloc puţin probabil ca migraţia spre ţările civilizate să ajungă la cote pe care azi ne temem să le luăm în calcul. Şi-atunci, peste 5-6 ani, poate-şi vor da seama şi bieţii noştri părinţi, actuali sau viitori pensionari, atât de uşor convinşi de-o propagandă care apelează exact la sentimentele manipulate de societatea în care ei s-au dezvoltat până în ’89, că în 16 noiembrie 2014 au votat de fapt pentru o bătrâneţe solitară şi mizeră, iar nu, aşa cum li se promitea, pentru o pensie cu o câtime mai mare.

Mai intru uneori pe suspans.ro

Mai intru uneori pe suspans.ro. Aşa, de curiozitate, de nostalgie. Şi mă doare sufletul când văd atâta paragină. Dintr-un edificiu frumos, armonios, cu o logică a lui, o traiectorie (bannerul cu Premiul RCWC 2011 zice ceva), revista a devenit o ruină, o dărâmătură în molozul căreia mai cresc doar buruieni. Zidurile au început să se năruie destul de repede. Într-o succesiune rapidă, tot ce am refuzat la publicare în perioada cât am condus revista a început să se afişeze cu ostentaţie, cu sfruntare, sabotând cu sadism prestanţa cu greu dobândită. Rubricatura a fost amestecată babilonic, ritmicitatea a fost sincopată, iar textele – aşa proaste cum erau – n-au fost considerate demne nici măcar de-o sumară aranjare în pagină, darămite de corectură. Acum, când mai intru pe suspans.ro – rar, tot mai rar –, nu-mi pot înfrâna revolta. În lumea reală, ţara asta e plină de rarităţi lăsate de izbelişte, clădiri-monument sălbăticite de natură. În lumea virtuală, iată, fenomentul poate fi uşor replicat. În locul dispariţiei – care ar fi fost/este, poate, de preferat – n-am să înţeleg niciodată de ce se preferă distrugerea cu bună ştiinţă.