Ne-am obișnuit să privim perioada interbelică într-un fel nostalgic, ca pe un film sepia din care umbrele au fost alungate. Știm că atunci ne-am bucurat de oarecare prosperitate, de notorietate măcar în Europa, că România, o monarhie deja cu tradiție, era o țară așezată, un mediu excelent pentru creatorii de toate felurile, de la scriitori la compozitori și pictori, ne-au rămas de atunci nume aproape sacralizate, inclusiv (ce gând anapoda!) de politicieni. Pentru treaba asta, în mod clar o exagerare, se fac „vinovate” mai multe lucruri, însă pe primele două locuri aș pune contrastul izbitor cu perioada comunistă care i-a urmat și, apoi, depărtarea în timp, fapt practic măsurabil, însă afectiv transformat, tocmai din cauza comunismului sufocant, într-o veșnicie. Exemplele care contrazic această impresie, articolele de presă și creațiile artistice din epocă, nu puține la număr, ar fi trebuit, poate, să ne tempereze avântul encomiastic. În definitiv, oameni erau și cei de atunci, oameni supuși greșelii, oameni care-și urmăreau propriul interes, nedreptățind alți oameni. Căci, la urma urmei, pe taxarea acestor exemple nefericite și-au clădit opera publicistică majoritatea scriitorilor acum clasici și, mai elocvent, din această sevă au crescut artiști precum Constantin Tănase. Riscul celor din urmă, asumat cu bună știință, a fost acela al fanării în timp, cum e cazul cu toate lucrurile ancorate puternic într-un anumit context. Ei bine, aici intervine paradoxul care, sper, va justifica această lungă introducere: deşi ne întoarcem privirea spre trecutul interbelic cu o mare doză de candoare, atunci când ascultăm cupletele lui Tănase, de pildă, ne amuzăm pe seama defectelor aceluiaşi trecut mirific – fiindcă, spre deosebire de aura binelui de odinioară, răul este, atunci ca și acum, acelaşi.

Spectacolul Ca la noi… la nimenea!, în organizarea trupei orădene ArtEmotion, în care actorul Sebastian Lupu îl readuce aproape întocmai la viaţă pe Constantin Tănase, mi-a prilejuit o binevenită și foarte plăcută scufundare în acest paradox. Nu e de mirare, astfel, că acest spectacol cu oarecare vechime deja în orașul de pe malul Crișului Repede continuă să umple sălile pub-urilor unde este prezentat. Eu l-am văzut în incinta proaspăt renovată a Crown Pub-ului, local aflat la parterul Hotelului Astoria, restaurat și el, o superbă clădire ridicată în 1902 de arhitectul Ferenc Sztarill, același care a proiectat și Palatul Vulturul Negru. Locul, cu arhitectura și trecutul său, a venit în întâmpinarea jocului inspirat al lui Sebastian Lupu, aducând astfel, deloc paradoxal, trecutul în prezent. Căci numai despre un salt în trecut nu poate fi vorba în cazul acestui show. Construit pe textele clasice ale lui Tănase, modificate extrem de puțin, spectacolul reușește să binedispună în doză justă, în vreme ce accentul principal pare a cădea, cât se poate de corect, pe latura moralizator-tristă. Susținut muzical de Tomi Margittai, Sebastian Lupu reușește performanța de a intra în personaj destul de repede: își reglează debitul verbal, își controlează mai bine expresiile faciale, intră în joc cu publicul, căruia îi intuiește dinamica, accentuând apoi acele părți din partitură care să aibă mai mare efect. Rolul îi vine mănușă, iar el o știe și se folosește abil de unul dintre auurile sale: vocea inconfundabilă, pe care o modulează credibil când în falsetto, spre finalul versurilor cu „poantă”, când într-o răgușeală plângăreață, ambele aducându-i pe loc aplauzele celor din sală. Să susții vreme de o oră și jumătate un monolog în versuri atât de dificil, străduindu-te în același timp să nu ieși dintr-un personaj cunoscut, cu atâtea note caracteristice cum a fost Constantin Tănase, nu e deloc ușor, iar actorului nostru îi reușește fără efort vizibil, încheind spectacolul (cu un epilog foarte bine ales) nu vlăguit, încurcând cuvintele, renunțând la gesticulația de susținere, ci chiar cu mai multă vervă decât la început. La ieșirea din joc, trecând printre spectactori, a părut că nu face decât să mute scena în cealaltă parte a sălii.

Vă spun sincer, deci: vreme de o oră și jumătate, Constantin Tănase a revenit la viață, la Oradea, în Crown Pub. Și nu a fost deloc figura aceea sepia, cu mișcări sacadate, dintr-un interbelic idilic, ci un critic cât se poate de actual care, deși vorbea cu vorbe de acum mulți ani, critica mefient-șugubăț metehne cât se poate de actuale. Minunea, pentru a fi și crezută, trebuie văzută cu propriii ochi.