Arhive pe autori: Mircea Pricăjan

Valentin Nicolau, omagiat la Oradea

6 martie 2015: Valentin Nicolau, omagiat la Oradea

Într-o vineri când la Oradea, după multe zile mohorâte, în sfârșit răzbătea soarele, iar la București tocmai începuse să fulguiască, la Librăria Humanitas a avut loc, începând cu ora 18.30, lansarea ultimului volum de teatru al scriitorului și editorului Valentin Nicolau, dispărut fulgerător dintre noi la 13 ianuarie a.c., la nici 55 de ani. Oriunde mă duc, numai de mine dau, apărut la editura Nemira, instituție culturală pe care el însuși a înființat-o la începutul anilor 90 și prin intermediul căreia a format generații de cititori, pune laolaltă piesa titulară, alte două piese mai scurte, într-un act (Francezul și Fotografia), și se încheie cu eseul Un teatru al cunoașterii interioare, un veritabil crez artistic, din care astăzi, când opera sa este fatalmente completă, multe formulări ni se par definitorii. George Banu semnează prefața. Despre autor și carte au vorbit scriitorul Mircea Pricăjan, criticul teatral Elisabeta Pop și actorul Sebastian Lupu. Evenimentul – din păcate, nu de ajuns propagat în conștiința locală, motiv pentru care asistența n-a fost tocmai numeroasă – s-a bucurat de prezența Anei Nicolau, fiica autorului și continuatoarea proiectelor sale editoriale.

Totuși, publicul orădean a avut ocazia să își arate interesul pentru teatrul lui Valentin Nicolau o oră și jumătate mai târziu, când, la Crown Pub, trupa ArtEmotion a prezentat în premieră pe țară montarea piesei Aplauze pentru Lena. Sala restaurantului proaspăt renovat (vechiul Astoria) a fost arhiplină, locurile fiind ocupate, ne-au spus organizatorii, încă dinainte ca spectacolul să fie anunțat public (motiv pentru care nici nu a mai fost anunțat după cutumă, pentru rezervări, ci doar ca eveniment cultural). Acest lucru nu ne miră, căci spectacolele trupei ArtEmotion s-au jucat întotdeauna cu… pub-ul plin. Noul spectacol a fost însă o provocare atât pentru organizatori, cât și pentru spectatori. În regia inspirată a lui Andrei Mihalache, Aplauze pentru Lena nu este nicidecum o comedie, așa cum trupa manageriată de Mirela și Sebastian Lupu și-a obișnuit publicul, este o dramă care invită la analiză de sine, iar unele scene, cum ar fi monologul fostei actrițe de succes Elena, ajunsă acum aidoma unei păsări cu penajul fanat, prizonieră într-o colivie în care a intrat în culmea gloriei orbită de strălucirea zăbrelelor, sunt de-a dreptul cutremurătoare. Mirelei Lupu îi reușește un personaj deosebit de puternic în deriva lui, reușind să îmbine tăria de caracter cu pierderea de sine. La fel, Sebastian Lupu face un Dinu aparent superior-înfumurat, în realitate iscoditor și interesat de recentul său câștig la cărți (Elena) mai mult decât vrea să lase să se vadă. Interpretarea celor doi – o oscilație continuă, ca un dans sincopat în care partenerii preiau conducerea pe rând, când intuiesc la celălalt un moment de slăbiciune – este ajutată de scenografia bine adaptată la decorul de pub, dar și de costumele realizate de Amalia Buie. O partitură sobră, așadar, un pariu pe care aplauzele prelungi i-au anunțat pe organizatori că l-au câștigat. Cu siguranță, Aplauze pentru Lena va deveni una dintre, dacă nu chiar cea mai jucată piesă din repertoriul ArtEmotion în anii care vor veni. Și, nu în ultimul rând, este și va fi bucuria și mândria noastră că premiera pe țară a avut loc la Oradea.

Corolar: Nu credem că e întâmplător faptul că-n această zi de vineri, când restul țării și capitala însăși erau sub amenințarea codului portocaliu de frig și ninsoare, la Oradea a venit, adus cu siguranță de Ana Nicolau, soarele. Ce alt indiciu „scenografic” mai potrivit putea fi pentru prezența la fața locului a autorului însuși?

[în Revista socială, Familia, nr. 3/2015]

Newsletter

Emil Hurezeanu. Conferința „România și crizele Europei”

În contextul internațional actual, mai ales aici, la granița răsăriteană a Uniunii Europene, lucrurile încep să poarte mirosul unor ani nici măcar foarte vechi, dar oricum prea repede dați uitării. Când Rusia încearcă să își recâștige influența în zonă aplicând metoda forței – v. anexarea Crimeei și, de luni bune, cucerirea pas cu pas, printr-un război hibrid, a estului Ucrainei – este salutar interesul românilor pentru subiect. Este aproape un miracol, dacă ar fi să ne luăm după temele pe care majoritatea outlet-urilor noastre media le promovează cu obstinație: în cel mai fericit caz, lupta anticorupție purtată de DNA care s-a intensificat miraculos în urma alegerilor prezidențiale și, în cel mai nefericit, ultima ceartă dintre Guță, regele manelelor, și Bioanse (presupun că fix așa își scrie porecla), iubita sa, copie made în China. Tocmai de aceea, mare mi-a fost bucura să văd în această zi de joi o Sală Mare a Primăriei orădene arhiplină, cu oameni stând și în picioare – printre ei, inclusiv edilul orașului, Ilie Bolojan, ajuns prea târziu pentru a mai prinde un loc pe scaun. Întrucât, la 25 de ani de la Revoluție, România a ajuns să aibă ca voce critică și avizată în cel mai înalt grad tot pe Emil Hurezeanu, cel care ani de zile a purtat războiul „pe calea undelor” cu totalitarismul ceaușist de la microfonul Europei Libere, alături de Nestor Rateş, Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, Neculai Constantin Munteanu… Conferința pe care Emil Hurezeanu a susținut-o la Oradea, având sprijinul Academiei Civice Bihor, s-a înscris în paradigma enunțată mai sus, a reizbucnirii unui conflict între Europa și Rusia, conflict pe care unii l-au crezut rezolvat dacă nu pe termen lung, măcar pe unul mediu, nicidecum pe cele puțin peste două decenii scurse de la încheierea războiului rece. Discursul elocvent și elegant, susținut cu acele informații din surse la care doar domnul Hurezeanu pare a fi atent, deși ele alcătuiesc fără-ndoială o bibliografie obligatorie pentru orice pretins comentator de politică internă și, cu atât mai mult, externă, discursul a ținut sala într-o tăcere atentă, receptivă, pe toată durata celor două ore ale evenimentului. O inițiativă lăudabilă a Alianței Civice, filiala Bihor, o invitație necesară la înțelegerea mai bună a transformărilor prin care trece lumea și noi odată cu ea.

[în Revista socială, Familia, nr. 3/2015]

Newsletter

„Exorcizat”, de Radu Găvan

Radu Găvan, Exorcizat, Editura Cărțile Arven (Herg Benet), București, 2014

Romanul cu care debutează Radu Găvan, un încă tânăr agent de turism bucureștean, pasionat de literatura transgrevisă, provocatoare, este chiar asta: o carte care sigur nu te lasă indiferent, povestea unui tânăr cu care viața în tranziție perpetuă nu este deloc blândă, zbaterile sale de a supraviețui atât vitregiilor exterioare (teama permanentă de ziua de mâine, răutatea, viclenia, perfidia celor din jur etc.), cât și, mai ales, minții sale împinse periculos de aproape de buza prăpastiei. Caracterul transgresiv chiar de aici provine, din lupta lăuntrică pe care o dă protagonistul pentru a-și găsi un minimum de pace, liniștea care să îi permită dacă nu să accepte, măcar să supraviețuiască onorabil în lumea-n care s-a născut.

M-a impresionat foarte tare cartea lui Găvan. Am citit-o într-o ediție self-published, în format electronic. M-a convins că este un scriitor înnăscut, motiv pentru care, după ce editura Herg Benet a decis să reia Exorcizatul în ediție pe hârtie, oficială, exact această sintagmă, „scriitor înnăscut”, am folosit-o ca titlu pentru postfață. Motiv în plus să recomand încă o dată cartea și autorul.

[în Camera de gardă, Familia, nr. 2/2015]

Newsletter