Înainte vreme, preț de vreo 13 ani, așa, cât timp am fost fumător cu patalama, n-am frecventat barurile pentru că acolo se putea fuma: nu le frecventam pur și simplu pentru că nu eram în largul meu acolo. Niciodată n-am simțit că, fumând, fac parte dintr-o tabără anume și, prin urmare, nu mă consideram în niciun fel privilegiat că pot intra în locuri unde domnea ceața tabagică fără ca aceasta să-mi provoace urticarie. Nici după ce m-am lepădat de viciu, de patru ani buni (cu adevărat buni!), n-am strâmbat din nas atunci când trebuia să împart un loc cu mai mulți fumători. Acum însă, când s-a instituit prin lege contravenția fumatului nu doar în locuri publice, ci în toate locurile în care oamenii se-adună să socializeze, parcă-mi vine să le dau dreptate celor care, cu o obstinație de care-mi amintesc eu însumi cât se poate de intim, refuză să-și pună sănătate înaintea gestului cool transformat în compulsiune. Spațiul public aș susține oricând că trebuie să fie acel teren neutru la care să aibă acces oricine, indiferent de ce tabieturi sau credințe lăuntrice are, atâta timp cât acceptă să nu lezeze cu ele pe alții, care au alte tabieturi și alte credințe lăuntrice. Barurile, totuși, localurile private, deși îndeplinesc o funcție de socializare, intră în altă categorie: sunt spații private destinate inevitabil clientelei, care din start presupune o selecție. Un local pentru fumători, marcat ca atare, ar trebui să aibă tot dreptul să existe la fel cum există, de pildă, restaurante vegetariene. Un atare aranjament mi se pare chiar mai civilizat decât exilarea tuturor fumătorilor în spații exterioare, pe terase, care, oricât am suci-o, sunt într-o mult mai mare măsură ȘI spații publice. Prin urmare, nefumătorul din mine înțelege în continuare nevoia fumătorului care am fost de-a ști că, odată ieșit din casă, există-n lumea asta românească locuri private unde să poată trăi așa cum a ales, fie și greșit, iar nu să fie forțat, ca un înotător pe sub apă, să-și umple vârtos plămânii cu fum la scufundarea în lume și să iasă la suprafață doar când se-nverzește la față.

Woodrow Wilson avea 50 de ani în 1906 și era președintele Universității Princeton. Îl despărțeau doar șapte ani de învestitura sa ca al 28-lea președinte al SUA. Contrar memoriei care i s-a păstrat, era cam fixist, un conservator în gândire, aproape puritan by the book, nu vedea cu ochi  buni promovarea femeii în societate și situația negrilor îl lăsa rece. Îl preocupau mai tare încercările lui Andrew West, decanul școlii postuniversitare pentru doctoranzi de la același Princeton, de a-i săpa poziția cu perfidie. În 1906, lupta dintre cei doi atinsese cote înalte. West reușise să convingă un miliardar bătrân să-și lase întreaga avere Universității, dar cu condiția ca de acei bani să dispună numai și numai West. Asta a fost ca o lovitură de trăsnet pentru cel care ocupa-n clipa aceea reședința de pe strada Prospect, dușmanul declarat al cluburilor sociale (eating clubs) din campus a căror susținere simțea că o pierde. Woodrow se și vedea debarcat de conducerea consiliului de administrație universitară! Astfel că, în 30 mai 1906, face al doilea atac cerebral din viața sa (după cel de la 39 de ani, tăinuit cu strășnicie). Urmează douăsprezece zile de handicap fizic. Doctorii îl sfătuiesc să-și delege atribuțiile: stresul prin care trecea era pur și simplu prea mare, îi punea viața în pericol. Nonsense! spune un Wilson slăbit, cu vederea la ochiul stâng aproape complet pierdută. Să consultăm un specialist de renume mondial! Așa intră în scenă Dr. de Sweinitz. Acesta vine la reședința președintelui (deocamdată de universitate) și îl consultă temeinic, face anamneza purtând discuții cu familia și toți cunoscuții pacientului, și ajunge la concluzia că acesta suferise până atunci nu mai puțin de paisprezece căderi psihice și fizice. Diagnosticul e de arterioscleroză! O nouă lovitură, aceasta cu potențial chiar fatal. Wilson îl roagă să nu facă public rezultatul. Dr. de Sweinitz acceptă cu o condiție: ca pacientul să respecte întocmai tratamentul pe care i-l va prescrie. Însă tratamentul depășește orice închipuire, chiar și pentru acele vremuri și, mai ales, pentru ambițiile viitorului președinte SUA: retragerea completă din viața publică, renunțarea la discursurile grandilocvente, un obicei care îl consumă pe Wilson, obicei de a transforma simple opinii și închipuiri în discursuri înflăcărate, neapărat ținute în fața unui public numeros. Mai mult, dl. Wilson trebuie să renunțe la obiceiul de-a citi cărți, „întrucât un om având temperamentul său nu poate citi cuvintele altcuiva fără să-și dorească a le combate, ceea ce duce inevitabil la «verbalizarea» gândurilor sale și, astfel, la atitudine grandilocventă. Wilson este chinuit de faptul că gândește neîncetat! Asta a dus la tensiune arterială ridicată și la forțarea nervilor și-a tuturor organelor sale vitale”. Prin urmare, doctorul sfătuiește ca pacientul să renunțe la gândit, căci el nu poate gândi fără să-și dorească să și scrie și să țină discursuri – un cerc vicios care-l va duce în pământ. Auzind acestea, soția lui, dna. Wilson, plânge cu lacrimi de crocodil, neconsolată. Totuși, doctorul o liniștește: dacă pacientul îi va urma sfaturile și va lua toate medicamentele pe care i le va prescrie, e de așteptat ca familia să se mai bucure de prezența lui câțiva ani, „dar nu mai puțin de cinci, estimez eu, dnă. Wilson, și nu mai mult de, poate, șapte. Dar pentru asta trebuie să nu-și mai permită niciodată să gândească așa cum a făcut-o înainte.” — Cel puțin, așa descrie episodul Joyce Carol Oates în The Accursed (Ecco, 2013).

N-am fost niciodată bun la fotbal, nici până-n ziua de azi n-am habar cum se identifică un ofsaid, și-ntotdeauna când jucam cu prietenii, în copilărie, pe asfaltul drumului din fața blocului, pe mine mă puneau să stau în poartă (adică două pietre așezate la distanță de vreo trei metri una de cealaltă), pentru că știau toți că pe mine nu se pot baza la o pasă într-un moment crucial, nici s-o primesc și nici s-o dau, însă în poartă mă descurcam cât de cât, săream ca un tigru la șuturile date cu șpițul, nu aveam frică, preferam să mă julesc din cap până în picioare decât să văd „lobda” trecută de pietrele alea. Totuși, aveam o slăbiciune: cumva inexplicabil, orice șut de aproape îmi venea de hac. Cu cât era mai lejer, cu atât era mai sigur să treacă de apărarea mea vikingă. Și, de când s-au prins dușmanii porții mele că treaba asta e-o regulă, n-am mai pupat decât șuturi leșinate, de domnișoară șchioapă și beată. Când vedeam că vine mingea și că cel care o poartă la picior încetinește pasul cu un rânjet diabolic pe figură, stăteam încordat pe linia trasă cu creta și de fiecare dată eram convins c-o s-o scot, dă-o-n mă-sa, dacă scot eu bombele, petardele astea trebuie să fie floare la ureche. Dar, fatalmente, încasam un nou gol. După un timp, nici de portar n-am mai fost bun. Am fost tras pe margine ca rezervă. Acum, deci, când am început să trag la poarta apărată de Mihai, mi se pare logic să-l deprind cu loviturile blânde! Care-o să ne vedeți baleind pe terenurile din parcurile orădene, să v-amintiți povestea mea. Acum, în sfârșit și incredibil, sunt antrenor – și știu cum e setat din naștere jucătorul meu.