„Se întâmplă uneori să scrii la cerere. Să scrii, cum ar veni, pe comandă. În cazul Pumnului-de-Fier, comanda a venit din partea celui căruia trebuie să am mare grijă ce dorințe îi îndeplinesc. Pentru că la nici șapte ani, un copil poate să aibă cele mai bizare cereri. Majoritatea, complet nesănătoase. Unele cu totul nerealizabile. Când însă copilul îi cere părintelui să îi scrie o carte, iar copilul știe bine că părintele lui a mai făcut din-acestea, n-ai de ales decât să accepți provocarea. În definitiv, dacă părintele ar fi sudor și copilul i-ar cere un leagăn, ar primi cu siguranță cel mai bine sudat leagăn din câte poate face acel părinte. Comanda aceasta este nu numai realizabilă – este de-a dreptul o datorie părintească. Așa că și eu mi-am recunoscut datoria (între noi fie vorba, știam că momentul va veni și cred că l-am și pregătit de-a lungul timpului) și am lăsat orice aveam în lucru pentru a începe să scriu povestea băiatului cu pumn de fier.
Înainte de toate a fost titlul.
[…]”
Mircea Pricăjan 