Renata Orban despre „Calitatea luminii”, în Familia nr. 7-8/2017

Al doilea roman al lui Mircea Pricăjan, Calitatea luminii, este un roman al familiei, o proză înduioșătoare, de o simplitate și puritate pe care rar le mai putem găsi în proza de azi. Totuși, una dintre temele centrale ale lui este groaza: frica imensă de a răni cea mai importantă ființă din viața unor părinți, copilul lor.

Carmina și Antim, părinții lui Codin, un băiețel de opt luni, fac o scurtă excursie la Cabana Păstrăvilor, unde vor reuși să se regăsească pe ei înșiși, unul pe celălalt, și mai ales, să realizeze conexiunea cu copilul lor. Narațiunea care descrie zilele petrecute la cabană se întretaie cu câteva analepse ce prezintă adolescența lui Antim, un tânăr introvertit, fără succes la fete, care trăiește frica morții. Mai târziu, va reuși să-și înfrângă frica, dar doar temporar, până la nașterea copilului său: „o întâlni pe Carmina și iubirea lor spulberă orice urmă de frică. Asta până când veni pe lume Antim și Codin înțelese ce înseamnă spaima adevărată.” Această groază o trăiește mereu, în orice activitate de îngrijire a copilului, una dintre scenele marcante în acest sens fiind cel în care i se face baie micuțului: „Când îi făceau baie cu buretele, prefera să fie cel care îl ține suspendat pe brațe (având mare grijă să nu îi scape capul!) decât cel care plimba bucata de burete moale peste burta în mijlocul căreia atârna mațul încă incomplet uscat. Îi era mult prea ușor să-și imagineze momentul când s-ar agăța de acel apendice și, panicat, ar trage de el prea tare, făcând clema să se desfacă și destrămându-și astfel propriul copil, din care s-ar fi scurs atunci toate viscerele – în zadar s-ar fi repliat el iute și-ar fi acoperit gaura cu palma: organele mici s-ar fi vărsat în cădița de baie în urletele inumane ale copilului și sub privirea lui opacă, nedumerită, într-un fel acuzătoare.”

În paralel, narațiunea se axează în jurul micilor realizări ale lui Codin, care acum, la Cabana Păstrăvilor, reușește să doarmă bine, permițându-le părinților săi nu numai să aibă acces la intimitate, dar și să restabilească căile de comunicare, pierdute odată cu nașterea copilului. Momentul cel mai înduioșător, care transformă cele trei personaje într-unul singur, în familie, este cel în care Codin râde pentru prima dată, fiind provocat de strâmbăturile lui Antim și astfel se realizează, în sfârșit, conexiunea dintre tată și fiu, a cărei lipsă de până atunci provocase toate angoasele: „Codin era acolo cu el, între ei exista o punte de legătură, copilul o descoperise sau doar învățase să o folosească, în sfârșit. Antim a simțit atunci, a simțit fizic cum din spate îi cade o greutate uriașă, echivalentul a multe luni de frustrări și temeri adunate una peste alta, grămadă – toate au căzut în dimineața aceea și, chiar dacă știa că altele vor veni curând să le ia locul, știa la fel de bine că niciuna nu va mai fi la fel de apăsătoare. A râs atunci împreună cu fiul său, a râs și, când a văzut-o pe Carmina stând în ușă cu lacrimi în ochi, i-a făcut semn să vină cu ei în pat și așa au continuat să râdă tustrei, pentru prima dată o familie adevărată.” Astfel, romanul prezintă și diversele forme de comunicare dintr-o familie, calitatea cărora asigurând, în cele din urmă, însăși bunăstarea membrilor și buna înțelegere în familie.

Cea mai mare parte a romanului este narată din perspectiva tatălui, însă sunt prezentate și angoasele mamei față de sănătatea copilului. După (re)stabilirea echilibrului în familie, când comunicarea are loc atât în cuplu, cât și cu băiețelul, ultimul capitol prezintă perspectiva lui Codin, care se bucură de culori, de atenția și apropierea părinților, de ciripitul păsărilor, adierea vântului și de somn, în care singurul lucru pe care copilul îl face este să zboare, împreună cu părinții lui: „În somn, Codin doar asta făcea – zbura. Dădea din mâini și se ridica în aer. Văzându-l, mama se speria și îl prindea de un picior. Dar el lovea și mai tare din brațe și o ridica și pe ea. Atunci tata se agăța de piciorul mamei, încercând să-i readucă pe amândoi la pământ. Codin însă dădea mai tare din aripile-i închipuite și reușea să-l ridice și pe tata în zbor. Și zburau așa peste blocuri, pe deasupra parcului din cartier, pluteau purtați de vânt peste clădirea aceea uriașă, lăbărțată, unde îl ducea mama când era prea cald în apartament și pe străzi, acolo unde toată omenirea veni la o plimbare.”

Mircea Pricăjan reușește să transpună în roman un subiect delicat, cel al angoasei trăite de părinți, până în momentul primelor semne de comunicare ale copilului lor. Însă, Calitatea luminii se dovedește a fi, în cele din urmă, nu doar un roman al fricii, ci și unul al bucuriei, căci el se încheie cu prezentarea motivelor simple ale fericirii, care pot fi trăite cu adevărat doar din perspectiva inocenței copilului.

Renata Orban

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s