Radu Țuculescu despre „Calitatea luminii”, în Familia nr. 3/2017

Mici nimicuri sau Codin, blînda teroare

 

Să mă explic, de la bun început, pentru a înlătura orice ambiguități. Mici nimicuri se numește o Suită pentru orchestră de cameră, o mică bijuterie, semnată de Mozart. Apoi, eu de cîte ori citesc numele Codin, fără să vreau mă duce gîndul la Codin cel rău, cel dur, hoț și bandit, descris memorabil de Panait Istrate, după un personaj real care bîntuia prin Brăila secolului trecut și care, printre altele, își bătea mama, sistematic. Nu l-am întrebat pe tînărul autor dacă, în mod deliberat, l-a numit Codin pe bebelușul din romanul său (Calitatea luminii, Ed. Polirom, 2016), ca o fină dîră de umor la adresa convulsiilor, uneori de-a dreptul dramatice, dobîndite de cei doi părinți, Carmina și Antim, după ce s-au trezit cu progenitura apărută în brațele lor și pe care o credeau, adesea, plină de ură la adresa lor, mai ales a mamei… „ Alienul acela o mușca de sfîrcuri pînă la sînge și Carmina îl ținea în brațe și-l privea printre gene, săgetată de dureri atroce, și nu avea habar de ce făcea aia, de ce se supunea la un atare chin pentru un străin. Vedea în ochișorii lui lăptoși doar foame, foame și chiar ură atunci cînd nu venea laptele și el o mușca furios, parcă pedepsind-o…” Și urletele, nu doar suptul, bebelușului nu puteau însemna decît ură. Își merită…numele, zic eu, ca simplu cititor. Pe autor îl cheamă Mircea Pricăjan și a tradus din engleză, pînă acum, rafturi întregi de cărți groase cît cel puțin trei degete de măcelar, a scris un roman horror, a fondat Revista de suspans iar acum a publicat un roman…domestic.

Mircea Pricăjan are chipul unui băiat mare, senin și mereu cuprins de-o vie curiozitate, cu priviri sincere și ghidușe, totodată, ascunse în spatele unor perechi de ochelari care amintesc de Stephen King! Știe să asculte (rar așa ceva!), mereu cu un zîmbet subțire pe buze, știe să dea replică, fără ranchiună, direct și cu stăpînire de sine, știe să povestească dacă este lăsat, și e capabil să comenteze pe diverse subiecte, nu doar literare.

Romanul său cu un titlu care te duce cu gîndul mai degrabă la o lucrare… științifică, are și doza de fină, de subtilă analiză psihologică fără ostentație, necesară oricărei literaturi de… calitate! Subiectul este simplu. Un colaps care intervine în viața unui cuplu, după ce li se naște primul copil, iar această „apariție” face ca relațiile dintre cei doi proaspeți părinți să se deterioreze. Atunci iau hotărîrea să petreacă cîteva zile la o cabană, între munți, departe de lumea dezlănțuită, în speranța unei reveniri. Iar speranța își va arăta căpșorul chiar în ultima zi petrecută la Cabana Păstrăvilor. „…era încă devreme, ora nouă, devreme pentru o zi de duminică, ea se trezise de pe la șase și avusese ca un fel de premoniție, își băuse cafeaua cu ochii pe geam, unde lumina creștea cu rapiditate, apoi ceva din calitatea ei, a luminii, îi vestise vremea bună care acum știa sigur că venise…” Iar finalul, cînd micuțul „terorist” Codin face, singur, primul său pas, e semnificativ în conotațiile sale.

Dacă romanul l-ar fi scris Agatha C., cabana ar fi fost izolată, brusc, de-o avalanșă și, mamă!, ce de crime misterioase s-ar fi declanșat! Ce de suspansuri! Ce de sînge! Așa, nu tu crime, nu tu mister, doar viață „normală”, viața noastră cea de toate zilele, văzută prin lupa personală a autorului.

Romanul lui Mircea Pricăjan este un roman al gesturilor simple, al micilor (mari) necazuri, al sentimentelor deteriorate, al refacerii unei relații în care fiecare protagonist poartă o „vină” de greutate egală. Scris cu fraze lungi, fluide, bine strunite, alternînd cu altele scurte, precum tonalitățile majore alternînd cu relativele lor minore într-o piesă muzicală, romanul curge ca o apă lină, uneori aproape proustian, cu adîncimi nebănuite dar și cu discrete ironii și autoironii fără de care ar fi fost sec, sterp. Paginile sale au parfumul discret al confruntărilor domestice, al întrebărilor firești care nu-și găsesc, întotdeauna, imediat, răspunsurile corecte. O luptă surdă duce fiecare în parte, atît el cît și ea, mai ales cu propriile lor neliniști, angoase, spaime. Încet, timpul care se strecoară printre cei doi soți, tineri părinți, în vîrful picioarelor, ca să folosesc o personificare, limpezește lucrurile, iar cuplul recucerește terenul pierdut, recucerește și dormitorul, regăsindu-se ca în prima zi, în timp ce micul „bandit”, pe care-l iubesc atît de mult aproape fără să-și de-a seama, pășește pe propriile picioare în lumina care și-a recîștigat calitatea. O carte în care mulți se vor recunoaște, ceea ce, să fim sinceri, nu e puțin lucru.

Sursa: Revista de cultură „Familia”

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s