Camera de gardă, în „Familia” nr. 2/2017 – despre Ganea, Ernu, Teodorescu & Măceșaru

Tudor Ganea – Cazemata, Editura Polirom, Colecția Ego. Proză, Iași, 2016 – 216 pagini

În 2016 am avut două debuturi în proză remarcabile. Întâmplător sau nu, ambele cu iz de mare. Radu Niciporuc, cu proză scurtă, și Tudor Ganea, cu roman. Cazemata a un spectacol al imaginilor răpitor-fantasmagorice. O proză bine strunită, cu accente atât pe oralitatea veridic redată (monologurile personajelor-cheie sunt, poate, partea cea mai izbutită), cât și pe narativul descriptiv, dar alert. Totul în slujba unei povești îmbibate de fantastic până la ultima cusătură. Un colaj perfect de scene/imagini memorabile, toate cu putere de transpunere în fresce suprarealiste, stop-cadre ale unei pelicule demne de Tim Burton. Rămân în gând episoade precum partidele de pescuit cu sute de oameni goi repezindu-se în valuri spre bancurile de guvizi și ieșind apoi la mal cu trupul înveșmântat în peștii prinși în cârligele înfipte deopotrivă și în corpul pescarilor; efectul hipnotico-erotic al portțigaretului folosit în chip de fluier, cârdurile de femei alergând extaziate în urma celui care, aidoma Flautistului din Hamelin, caută să le subjuge; alergarea copiilor din cartierul clădit în jurul tenebroasei cazemate, fuga lor spre blocuri după ce au umplut caldarâmul de misterioase desene în cretă, totul în timp ce bat din palme și deasupra lor se ridică nori multicolori din praf de cretă etc. Imaginația scenică a lui Tudor Ganea nu poate să nu impresioneze; aici, în acest vizionarism cu cheie, stă marea lui putere. Întregul roman este o țesătură atent lucrată, debordând de personaje fabuloase, purtătoare ale unor povești a căror credibilitate nici nu mai contează. Până la finalul anunțând o apocalipsă a apelor – un nou Potop – cititorul este pe deplin convins să îmbrățișeze dezideratul oricărui autor de fantastic: „suspension of disbelief”.

 

Vasile Ernu – Bandiții, Editura Polirom, Colecția Ego-grafii, Iași, 2016 – 368 pagini

„Actualitatea și realitatea nu sunt în centru, ci la periferie. Centrul este doar un loc al celor care trăiesc ceva ce a avut deja loc la periferie.” Am ales acest pasaj din noua carte a lui Vasile Ernu, a doua parte a Micii trilogii a marginalilor, din motive evidente. Rezumă la fix motivația acestui demers. Și explică, implicit, situația: o privire inevitabil de la centru asupra a ceea ce periferia deja a consumat. Un exercițiu reușit de istoricizare a unei părți dintr-un spațiu care, în sine, nu poate face aceasta. Tot aici ni se explică și mai exact: „Legendele și parabolele sunt de fapt istoria oamenilor de la periferii…” Actualitatea marginii respinge ideea de reflecție. Singurul sprijin fundamentat într-un anume trecut vine sub forma legendelor, istorii „din afara timpului”, acele „rețete” bune oricând și atât de asemănătoare cu reflexele musculare. Bandiții din acest volum sunt, de aceea, imagini reconstruite și așezare în logica istorică a filosofiei „de centru”. Analiza lor comportamentală, ierarhizarea lor – întregul eșafodaj taxonomic are aici în vedere publicul țintă, receptorii care suntem noi, „fraierii”. E aici un efort de traducere, de explicare și îmblânzire a unei tagme despre care prea puțin exegeți au simțit nevoia să vorbească. Volumul lui Vasile Ernu vine, deci, pe acest gol uriaș, un gol pe care îl umple cu deosebită empatie. O galerie de portrete excepțional realizare pune carne pe argumentația cărții, iar aici prozatorul Ernu iese la suprafață ca marele câștigător al pariului cu sine însuși. Rezultă o carte care va face în mod sigur să crească măcar un pic sâmburele de omenie din fiecare cititor.

 

Irina Teodorescu – Blestemul tâlharului mustăcios, traducere de Mădălina Vatcu, Editura Polirom, Colecția Biblioteca Polirom, Iași, 2016 – 176 pagini

Legenda unei familii românești. Familia Marinescu. Începând cu un eveniment improbabil din prima jumătate a sec. XIX. Tâlharul mustăcios, cel care, murind de mâna boiernașului Gheorghe Marinescu, aruncă blestem de moarte pentru toate generațiile „până în anul 2000”, are rol mitologic, el dă o verticală în timp acestui neam măcinat de spaimă. O narațiune ingenioasă, migăloasă, cu accente tragi-comice, un text al unei autoare născute în România, dar care a scris și și-a primit recunoașterea literară în Franța adoptivă, o traducere, așadar, în limba română (exemplar muncită de Mădălina Vatcu!), o demonstrație de virtuozitate narativă. Un mic roman despre o mică istorie de familie. Generația interbelică are parte de cea mai mare atenție, o generație la răscrucea istoriei marcată de excese, sacrificii cu rol de exorcizare, derută identitară, căsătorii intempestive, trădări și dușmănii fraterne… Venind spre anul expiator 2000, amenințarea tâlharului mustăcios se diluează și, inevitabil, familia Marinescu ajunge la disoluție. Narațiunea poate fi încercarea ultimei fiice din neam de organizare a unei moșteniri sentimental-afective – totul este doar o posibilitate, o recuperare justificativă, prin prisma unui mit personal, posibil născocit, a identității pierdute. Împlinirea unui destin imaginat este de preferat absenței oricărei noime. Irina Teodorescu pune în pagină, cu rafinament și de o manieră unică, năzuința spre sens, oricât de improbabil, a omului din toate timpurile.

 

Ciprian Măceșaru – Trecutul e întotdeauna cu un pas înaintea ta, Editura Cartea Românească, București, 2016 – 144 pagini

Strâmbeni, România. O localitate cu ambiții de republică. Locul în care nu se întâmplă nimic, până când totul dispare înghițit de steril. Localnicii par biete marionete într-o piesă al cărui comic trist chiar ei îl dau. Primarul, preotul, polițistul, tânărul rocker noaptea jucător de poker pe internet și ziua înamorat de-o jună manelistă, fotbalistul ratat, părinții care își așteaptă fiica în vizită și primesc bonus un viitor ginere de culoare, negru ca noaptea… Personaje alcătuite din câteva tușe groase, situații duse la limita credibilului – totul pentru a realiza, hiperbolic-buf, o imagine a românismului provincial, o lume paralelă aflată în perpetuă derivă, fără orizont și fără scăpare. Ciprian Măceșaru are știința acestei distilări, punând în crochiu relevant o întreagă panoramă a firii românești. „Trecutul e întotdeauna cu un pas înaintea ta” problematizează lejer și firesc, în chip rar, universul găunos al unei Românii cu care noi, ființe urbanizate, avem legături tot mai subțiri.

Sursa: Revista Familia, februarie 2017

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s