Sistemul. Autorităţile. Instituţiile. Vorbe goale, simple invenţii lexicale care îmbracă unele nuclee umane cât se poate de individualizate. Când o ghişeistă te spurcă din priviri şi te pune pe o mie de drumuri pentru o flendură c-o ştampilă într-un colţ nu se cheamă că Instituţia îţi este potrivnică ori nefuncţională ori nereformată, ci doar că fiinţa X şi-a dorit să-şi răzbune ghinionul de-a umbri pământul pe cel asupra căruia are un dram de ascendent. La fel cum nici personajul solar care îţi zâmbeşte sincer şi te serveşte cu maximă amabilitate nu e semnul că Sistemul funcţionează. Autoritatea Statului Instituţional stă în buna creştere şi-n capacitatea de bună organizare a tuturor celor pe care acelaşi Stat Instituţional s-a îngrijit să-i crească întru susţinerea lui pe mai departe. Altminteri nu facem decât să ne împăunăm cu vorbe goale, ca nişte bannere frumos colorate atârnate peste sluţenia şi obida unor blocuri comuniste.

— • —

Mrenele din râul Strei muşcau cel mai bine la râme. Erau şi cel mai spectaculos la prins. Dădeai la plumb unde era apa mai zbuciumată, săltând peste pietre şi, când trăgea o mreană, simţeai ca şi când te-ar fi curentat guta la degetul cu care-l ţineai. Reprize scurte de muşcături dese. Tresăreai de bucurie în mijlocul râului, cu apa rece, venind din munţii Orăştiei, învelindu-ţi picioarele, clipocind şi scânteind în soarele puternic. Atunci, parcă şi vedeai mreana cea ageră zbătându-se în punga pe care o ţineai legată la brâu şi care îţi atârna pe lângă picior până în apa râului. Trebuia să te trezeşti repede din fior, altfel peştele rupea râma din ac şi pleca, lăsându-te cu ochii în soare (acela puternic). Smuceai atunci de vergeaua undiţei (undiţă din fibră de sticlă, telescopică, mai bună pentru pescuit pe baltă, dar care ţie îţi plăcea mai mult decât orice lansetă, fiindcă întotdeauna îţi doriseşti să poţi schimba beţele de bambus roase cu o undiţă de fibră de sticlă, telescopică, şi-ntr-un final, cu banii primiţi de la bunici de ziua ta, ai reuşit să ţi-o cumperi de la singurul magazin de articole sport din Orăştie, ceva mai sus de Micro 2, dincolo de magazinul de unde-ţi luai casete rock Vivo, vizavi de cimitirul ortodox…), smuceai de vergea şi simţeai cum acul înţeapă buza mustăcioasei mrene. Când o şi vedeai ieşind din apa rece, zvârcolindu-se prin aer şi venind către tine ca o rachetă scânteietoare, bucuria era deplină. Burta ei bombată, argintie. Spinarea brună, acoperită de solzi mărunţi. Alunecoasă în palma-ţi de copil, vânjoasă, uriaşă. Şi rezistentă. După ore petrecute pe râul Strei, în sus şi-n jos de Puntiţă, pe la diverse locuri încercate în lungile zile de vară, în vacanţe nesfârşite (dar, oh, totuşi sfârşite acum, sfârşite de tot!), când ajungeai la casa bunicilor cu punga plină de peşti, mrenele erau singurele care încă se zbăteau, încă deschideau gura încercând să respire apă şi-n schimb respirând, criminal, aerul. Mrenele muşcau cel mai bine la râme.

Cu clenii era cu totul altă poveste. Datorită lor ai ajuns într-o zi, spre disperarea bunicilor, până hăt la vărsarea Streiului în Mureş. Era şi Peter cu tine, ca de fiecare dată…