Necuratul care ne împresoară

Recenzia următoare am scris-o în 2004, cu ocazia primei ediţii a romanului Necuratul din Colga, de maestrul George Arion. Atunci, cartea apărea la Editura Fundaţiei „Premiile Flacăra”. Ediţia a II-a, ieşită în toamna anului trecut, poartă pe coperta I sigla Crime Scene Publishing, iar pe coperta IV, cu voia dumneavoastră, un citat cuprinzător extras chiar din această cronică:

Cel mai recent roman al celui mai de seamă reprezentant al romanului poliţist românesc este o confirmare a faptului că nu se poate face sub nici un chip o deosebire valorică între proza de factură poliţistă şi ceea ce mulţi numesc literatură main-stream. Atunci când calitatea artistică zvâcneşte într-o operă literară, nu mai contează sub-genul. Avem de-a face cu literatură de calitate şi atât.

„Necuratul din Colga” ne pune în faţă un George Arion aflat într-o formă creatoare excelentă. Romanul reia parcă vocea detectivului din cele 99 de povestiri publicate separat în presa centrală şi laolaltă în volumul „Anchetele unui detectiv singur” (Editura Fundaţiei „Premiile Flacăra”, 2003). E o proză viguroasă, cu vână. Povestit la persoana I sg., romanul are rara calitate a ironiei inteligente şi şi mai rar întâlnita gradare impecabilă a evenimentelor. Dacă n-am cunoaşte „antecedentele” autorului, am fi convinşi la lectura primelor capitole că avem în mână un roman de factură fantastică.

Felul în care este descris orăşelul Colga, cu toate personajele lui dubioase, unele căpătând tuşe caricaturale în mintea observatorului-vizitator, Robert Gal, agentul venit de la Centru să investigheze seria de crime puse în seama unui Necurat inform, înfricoşător, societatea polarizată în jurul celor două „organe de presă” locale, Colga democrată, subintitulat Ziar independent, şi Colga independentă, cu subtitlul Ziar democrat, oficialităţile oraşului: şeful poliţiei – reticent la orice imixtiune străină, bănuitor, profesorul de liceu – afabil şi atoateştiutor, primarul – retras în turnul de fildeş al primăriei, aşteptând clipa în care se vor declanşa mecanismele descălecării sale, toate alcătuiesc un decor bine pus la punct, care ni se relevă treptat sub privirea detaşată, la început, a agentului. De reţinut portretul Nebunului din oraş, Rucă, cel care cântă mereu la trompetă şi care trâmbiţează – la propriu – peste tot existenţa Necuratului. În acest roman, cu adevărat memorabile sunt de altfel personajele secundare. Tipul de la recepţia hotelului unde a tras Robert Gal, de pildă, care, în lenea lui şi cuprins de vipia verii, găseşte ca unică delectare omorârea muştelor pe tejghea cu un plici. Bucătăreasa, iarăşi, care, deşi serveşte mâncăruri necomestibile, se făleşte cu ele oricând i se iveşte ocazia. Ochiul ironic al naratorului ştie să se oprească asupra fiecăruia exact în punctele care-l caracterizează.

N-am să vă spun cine este criminalul. V-aş striga toată plăcerea lecturii. Mai important de observat mi se pare felul în care George Arion reuşeşte să pună în mişcare acest eşafodaj cu mize mai mult decât doar strict poliţiste.

Am spus şi cu altă ocazie: autorul ştie să-şi capteze cititorul şi-o face servindu-i, pe lângă intriga detectivistă, o seamă de teme şi motive cu bătaie lungă. În romanul de faţă cred că miza a fost înainte de toate cea a prezentării unui personaj extrem de credibil, de viu, care să rămână, o adevărată personalitate livrescă. Aproape în fiecare paragraf al cărţii dai peste expresii şi exprimări de-o savoare aparte. Limbajul şi lexicul naratorului este extrem de actual, cu trimiteri la tot soiul de lucruri: de la lumea infracţională (previzibilă, doar e vorba de-un agent de poliţie) şi până la lumea calculatoarelor. Doar două exemple: „Iar, colac peste pupăză, am o durere groaznică şi în hard disk” [p. 30], „N-ai vrea să te întâlneşti cu ei nici pe Internet” [p. 38]. E clar de la primele pagini că suntem în prezenţa unei proze cum nu s-a mai scris la noi. Întreaga lume care ne înconjoară e prinsă în aceste 200 de pagini. George Arion a intuit că, pentru a face mecanismul prozei să funcţioneze, pentru a face proza însăşi să aibă priză, trebuie în primul rând actualizată, adusă la zi. Într-o măsură infinit mai mare ca în „Spioni în arşiţă”, autorul reuşeşte acum acest lucru.

Cinismul incorigibil al personajul este apanajul cel mai de preţ al romanului „Necuratul din Colga”. La un moment dat, un personaj – nu spui care – afirmă pe bună dreptate: „Tipul – parcă Robert Gal îl cheamă? da, Robert Gal – se ţine încă tare şi-şi râde de ceea ce i se întâmplă. Asta mă pune puţin pe gânduri – nu-mi place umorul lui, e semn de forţă, e un blazon al unei stirpe rare (subl. m.)” [p. 169]. Umorul acesta îl ţine-n viaţă pe Robert Gal, ştiut fiind că predecesorul său în ancheta comandată de la Centru a sfârşit-o tragic.

Dincolo ce aceste forme, avem o acţiune profund inspirată din tarele societăţii în care trăim. Două aspecte îmbracă Necuratul: cel politic, reprezentat de politicianul Miu Trocan Drovelidu, liderul unui partid extremist (corespondentul lui în realitate e uşor de ghicit), vârât până peste cap în afaceri oneroase şi căutând popularitate cu orice preţ (chiar şi al înscenării propriei sale răpiri), şi cel de securitate naţională, prin Carl Langa, terorist având ambiţia de a-l detrona chiar pe Bin Laden. Două planuri urmăreşte, deci, George Arion. Planul local, naţional, al dobândirii puterii în stat, şi planul mai larg, internaţional, al terorismului de sorginte islamică. Puterea fricii, deci. Reduse la scară, amândouă reprezintă ideea ameninţării iminente. Ameninţare pe care Robert Gal o poate înfrunta numai înarmat cu o bogată doză de umor, ameninţare care, odată ce escaladează, depăşind simplul stadiu al fricii instinctuale, domestice, cere o cu totul altă abordare: „Nu-mi mai arde de ponte pe bandă rulantă. Nu e chiar frică sentimentu’ pe care îl am” [p. 160], remarcă personajul la momentul descoperirii adevăratei dimensiuni a pericolului.

Avem, aşadar, în „Necuratul din Colga” un roman exemplar din punct de vedere stilistic, cu miez şi miză, avem o întreagă societate românească, aşa cum arată ea de cincisprezece ani încoace, fantastic (sau nu?) influenţată de cele întâmplare la 11 septembrie 2001 în America. Avem o proză actuală, plină de sevă, crunt de adevărată în observaţiile pe care le aduce. Şi de data aceasta George Arion se întrece pe sine. Păcat că multe dintre jocurile sale lingvistice sunt intraductibile, văduvind astfel o lume întreagă de-o lectură incitantă şi câtuşi de puţin previzibilă.

(Text apărut iniţial în revista Familia)

Anunțuri

  1. desi fan al maestrului Arion, pana acum nu am citit aceasta carte.. am sa incep sa o caut chiar de maine, nu stiu cum de mi-a scapat… mersi, mircea! pare chiar pe gustul meu!

  2. Pingback: Recapitulare săptămâna 1 « Mircea Pricăjan

  3. Pingback: Spioni în arşiţă « Mircea Pricăjan

  4. Pingback: Mystery & Thriller | Necuratul din Colga – George Arion


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s