Încă o cameră de gardă

Fiindcă a ieşit deja din tipar nr. 6-7 al Familiei, îmi permit să pun mai jos impresiile de lectură strânse la rubrica mea. Avertisment: sunt, toate trei, extrem de subiective, sunt – aşa cum ziceam – doar nişte impresii fără pretenţii de cronică literară. Anyhow, here they are:

Din cenuşa cărţilor lui King
Victor Dragomir, Chipul de cenuşă, Editura Tritonic, Colecţia „Lit”, Bucureşti, 2007

Cartea lui Victor Dragomir, un debut, apare în proaspăt înfiinţata colecţie „Lit” a editurii Tritonic. Colecţia se vrea a fi o încercare de aducere în atenţia cititorilor a unor cărţi de literatură pur şi simplu, că-i vorba de traduceri ori de autori autohtoni. Dintre ai noştri, alături de Victor Dragomir, a mai apărut un debut, romanul „Rondo capriccioso” al tinerei actriţe Lorena Lupu. Dar de acesta ne vom ocupa altă dată.

Numit în scop de marketing „un Stephen King al României”, Victor Dragomir se străduieşte să nu înşele aşteptările. Student la psihologie, se vede clar din primele pagini că stăpâneşte bine tehnicile analizei psihologice. Romanul (mai degrabă o novelă, judecând după amploarea acţiunii) e-un adevărat studiu de caz, o introspecţie de la un capăt la altul. În privinţa aceasta, autorul nostru se descurcă onorabil. Pe alocuri chiar peste medie. E limpede că suntem în prezenţa unui scriitor talentat.

Problemele textului sunt însă mult prea multe încât să-mi pot construi analiza în jurul punctelor forte. Care, cum am zis, se pot reduce doar la atât: talent, talent cu carul, talent crud.

Aşadar… Să începem chiar cu vorbele autorului, care rezumă destul de bine una dintre problemele cu care se confruntă: „În termenii criticii literare, eram un scriitoraş atât de slab […], care, nefiind în stare să-şi caracterizeze personajele prin acţiunile lor, cum e firesc, o face descriind fizionomii, porturi, gânduri, ticuri, vise şi revelaţii comentate în forul interior” (p. 110). Exact asta face Victor Dragomir în „Chipul din cenuşă”. Pagini întregi de monotonă întoarcere pe toate feţele a unor chestiuni destul de banale. Manieră care-l deosebeşte fundamental de Stephen King.

Însă deosebirile se opresc aici. Mai departe e vorba mai mult de… colajare. Să detaliez: acţiunea cărţii se petrece, cum altfel?, în America. Personajele sunt toate de sorginte americană. Începând cu Thomas Potter, protagonistul. Care este… aţi ghicit, scriitor. Şi care, ia ghiciţi!, suferă de-o criză a scrisului. Rezultat, ghiciţi mai departe, al unui divorţ. Şi concretizat, ghici ghicitoare, printr-o dedublare ambiguă. Până acum recunoşti uşor romanele O mână de oase, Fereastra secretă şi Jumătatea întunecată ale sus-amintitului King. Ba chiar şi Misery, judecând după alte pasaje. Iar dacă adăugăm şi menţionarea la pagina 64 a unui „Buick cu opt cilindri” într-o comparaţie ca la carte, e clar că autorul nostru a citit şi-a rămas impresionat şi de Dintr-un Buick 8. La fel, cu „depozitul de memorii” de la pagina 123, e prezentă şi Capcana pentru vise. A, şi statul Maine. Dar să mă opresc deocamdată aici.

Pentru ca devălmăşia să fie completă, iar impresia de traducere să fie clară ca lumina zilei, Victor Dragomir ne mai ajută în înţelegerea textului şi cu unele note de subsol lângă care mai nimerite ar fi fost însemnele „n. tr.” şi nu „n. a”. Exemplu: tot la pagina 64, avântul scriitoricesc face să se aducă vorba de Dolmar USA. Ei, ca să nu rămânem în ceaţă, în subsolul paginii primim explicaţia de rigoare: „Cunoscută firmă producătoare de echipament forestier”. Şi mai haioasă e explicaţia în subsol a unui joc de cuvinte, nu-i aşa?, intraductibil în limba noastră: pagina 58, magazinul The Alammo din carte trebuie să ne ducă cu gândul la fortul texan The Alamo, pentru că, ţineţi-vă bine, „«ammo» înseamnă, în limba engleză, «muniţie».” La fel, în plină Americă aflându-ne, ici-colo măsurile sunt oferite în metri, nu în picioare. La fel, în ideea asta găsim o sumedenie de cuvinte şi expresii folosite în limba română cam cum le folosesc traducătorii leneşi: „impresie” cu sensul de „imitaţie”, „terminat dincolo de orice şanse” în sensul de „irecuperabil”, „compulsie” în sensul de „viciu”, „pornire”, şi omniprezentul verb „a realiza” cu sensul de „a-şi da seama”.

Spun toate astea nu pentru a-l descuraja pe autor – e talentat, cum ziceam –, ci pentru a-i atrage atenţia în speranţa că viitorul roman va scăpa de toate grefele astea supărătoare şi, la o adică, neonorante. Şi că va depăşi exprimări bombastice precum: „Sângele care-mi şiroia din arcadă şi durerea care pulsa în masa de carne tocată a frunţii constituiau deja prea mulţi indicatori ai faptului că totul era aievea.” (p. 72)

Însă ar mai fi de adăugat şi proasta, foarte proasta redactare a cărţii. Cu virgule puse complet aiurea sau nepuse deloc acolo unde ar trebui, cu „mingii” (chipurile, pluralul substantivului „minge”) şi „trecusei” rămase neîndreptate şi cu alte lucruri mărunte care, nu-i aşa?, „fac diferenţa”.

Aşadar… Să încheiem tot cu vorbele autorului, care, măcar în fragmentul acesta, se arată foarte conştient de propria-i producţie: „aveam senzaţia că le citisem pe toate undeva, că mai văzusem combinaţia asta de elemente închegându-se prin cine ştie ce carte sau film” (p. 114). Ei, na! Victor Dragomir ştie bine ce carte şi ce film.

Copilărie la comun
Filip Florian şi Matei Florian, Băiuţeii, Editura Polirom, Colecţia „Ego. Proză”, Iaşi, 2006.

Am citit imediat după apariţie Degete mici, romanul de debut al celui mai mare dintre fraţii Florian. Recunosc, nu mi-a lăsat impresia unei cărţi formidabile, aşa cum am văzut-o apoi calificată de mulţi. La fel de surprins am fost şi acum câteva luni, când am aflat că drepturile de traducere şi publicare în toată lumea au fost cumpărate de-o puternică editură americană. Nu-i vorba, mă bucur că s-a întâmplat asta. La cât mai multe! Nedumerirea şi surprinderea mea s-au datorat impresiei nu tocmai… formidabile pe care mi-a lăsat-o Degete mici. Poate oi fi eu defect, nu ştiu.

Ce vreau să spun de fapt e doar că, din această pricină, am amânat mult să citesc a doua carte pe care Filip Florian a scris-o, de data asta, cu „complicitatea” fratelui său Matei. Mă simt obligat, încă din capul locului, să spun că nici textul prezent nu m-a mişcat atât cât mi-aş fi dorit. Sigur, jocul la care se dedau cei doi povestitori, contrele şi piedicile pe care şi le pun „copilăreşte” sunt la-nceput savuroase, un şiretlic deştept, prea deştept. Studiat, poate ar fi mai corect spus. O încrengătură de amintiri comune, povestite şi repovestite şi răspovestite din perspectiva fiecărui autor, fabulaţii de copil cu imaginaţie bogată (vezi episodul cu Ştim şi Ştam), jocuri de fotbal… Toate interesante luate în parte, însă toate mult prea conştiente de sine, mult prea lucide ca să creeze – cel puţin pentru mine – o atmosferă, personaje de care să-ţi pese cu adevărat şi tot tacâmul prozei care-ţi întreţine curiozitatea. În cele din urmă, „romanul” fraţilor Florian nu mi se pare că duce undeva, nu e-o gură de apă pe gâtul uscat. Romanul lor este. Şi atât.

Scriu acest text, aşa cum încerc să le scriu pe toate din cadrul rubricii de faţă, după o bună perioadă de la lectura propriu-zisă. E uimitor cât de bine „vezi” o carte când ai lăsat timpul să te despartă puţin de ea. Şi, cu regret o spun, Băiuţeii de Filip şi Matei Florian – ca şi Degete mici, de altfel – presimt că peste alte câteva luni va dispărea complet de pe radarul lecturilor mele. Dar, din nou, poate că am un radar defect. Nu bag mâna-n foc.

Mişcare Starshitting
Jean-Lorin Sterian, Lorgean, Editura Polirom, Colecţia „Ego. Proză”, Iaşi, 2007

Romanul lui Sterian e mai mult decât bine-venit. Spun asta gândindu-mă la subiectul lui, la scriitură, nu însă şi la felul de gestionare a acestei scriituri.

Prima parte, „8 ore”, se citeşte pe nerăsuflate. E poate cea mai bine structurată parte a cărţii. Are ritm, firele narative se împletesc bine, când trebuie şi-n doza potrivită. Nu ai timp să te plictiseşti. Personajul Lorgean capătă formă şi voce. Se dă tonul, eşti sigur, pentru ceea ce urmează.

Numai că ceea ce urmează, adică partea a doua („Rocvaiv”), nu mai păstrează acelaşi ritm. Lucrurile se complică puţin, planurile narative se multiplică (nejustificat, îndrăznesc să cred) şi atenţia cititorului e uneori greu pusă la încercare de prea-multele pasaje „intermediare”. Totuşi… totuşi, punctul forte aici, în această a doua parte îşi află locul. Starshitting, acesta e numele jocului. O mişcare antistar care urmăreşte înfrângerea establishment-ului de orice fel – cultural, politic… – prin atingerea în cel mai scatologic mod posibil a intimităţii persoanelor care-l alcătuiesc. Altfel spus, prin defecarea dezlănţuită în toaletele celor mai marcante figuri ale momentului. Memorabil pasajul în care un starshitter pătrunde în casa lui Paulo Coelho şi-i „marchează” camera de baie, după care se şterge folosind pagini smulse din una dintre cărţile sale. Dacă Jean-Lorin Sterian ar fi ales să-şi construiască mai apăsat întregul roman în jurul acestei găselniţe, cu siguranţă altul ar fi fost impactul asupra publicului. Aşa voalat cum o face – căci şi restul firelor narative vorbesc tot despre lumea din high-life-ul revistelor glossy şi-am putea considera că starshitting-ul este încununarea activităţilor mondene ale personajelor – proza lui ratează în bună măsură miza, presupun, propusă.

Spuneam că Lorgean e un roman bine-venit. Subiectul vieţii mondene – au remarcat deja alţii, nu ţin aici predici popii – apare tratat pentru întâia oară în literatura noastră. Viaţa mondenă bucureşteană, cu cluburi, sindrofii, recepţii, party-uri, lansări de diferite produse, lumea redacţiilor de reviste golssy, viaţa de noapte – toate sunt excelent cartografiate în Lorgean, cu doza potrivită de implicare. Rezultă o proză vie, a momentului, colorată şi-n acelaşi timp întunecată, un adevărat periplu printr-o lume gen No comment by Monica Columbeanu ex-Gabor. De citit.

Reclame

  1. mie mi-a placut cartea lui victor… dar recunosc ca n-am citit baf of bones, secret window sau the dark half. de misery nu mi-a adus aminte…

    despre baiuteii ma tot intreb si eu de ceva vreme… mi-a placut sau nu? cred ca nu o sa reusesc vreodata sa ma hotarasc, pentru simplul motiv ca n-am citit-o chiar ca pe o carte. eu am crescut la 3 strazi de aleea baiut a fratilor florian (la diferenta de vreo 5-10 ani), asa ca pentru mine a fost un fel de vizita in trecutul cartierului, plus faze de ‘wow, asta e blocul cristinei!’ & co.

  2. ca scriitură, ca rotunjire a frazelor, şi mie mi-a plăcut în mare parte cartea lui victor. are fluenţă, iar de cele câteva poticniri semnalate de mine poate scăpa cu timpul. însă n-am putut, chiar n-am putut trece de toate asemănările astea, care nu-s atât de situaţie, cât de locuri comune deja puternic îmbibate de marca king. sper ca următorul să fie ceva mai personal… sunt convins că vocea lui victor are de spus cu totul alte lucruri decât cele pe care le spune king.

    ei, cu băiuţeii eu n-am avut contactul pe care l-ai avut tu. şi impresia, din păcate, e cea deja pusă pe hârtie. dar poate n-am citit eu cartea într-un moment prielnic. cine ştie dacă peste câţiva ani, la o recitire, n-o să-mi placă la culme? am păţit-o deja cu alte cărţi, aşa că…

  3. poate discutiile astea o sa ma convinga intr-un sfarsit sa citesc ‘secret window’. dar… man, four past midnight e o carte atat de mare cu font atat de mic…

  4. eu am ediţia britanică şi fontul e chiar citibil 🙂 poate faci rost de ea. sau poţi lua traducerea primelor două microromane de la ed. trei. a tradus-o constantin dumitru-palcus, şi încă foarte fain.

  5. editia mea e americana (aia cu johnny depp pe coperta), paperback micut si inghesuita… ma tot uit de ceva vreme la cartile de la editura trei, dar daca am originalul, il prefer traducerii. numai sa imi vina cheful…


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s