N-am fost niciodată bun la fotbal, nici până-n ziua de azi n-am habar cum se identifică un ofsaid, și-ntotdeauna când jucam cu prietenii, în copilărie, pe asfaltul drumului din fața blocului, pe mine mă puneau să stau în poartă (adică două pietre așezate la distanță de vreo trei metri una de cealaltă), pentru că știau toți că pe mine nu se pot baza la o pasă într-un moment crucial, nici s-o primesc și nici s-o dau, însă în poartă mă descurcam cât de cât, săream ca un tigru la șuturile date cu șpițul, nu aveam frică, preferam să mă julesc din cap până în picioare decât să văd „lobda” trecută de pietrele alea. Totuși, aveam o slăbiciune: cumva inexplicabil, orice șut de aproape îmi venea de hac. Cu cât era mai lejer, cu atât era mai sigur să treacă de apărarea mea vikingă. Și, de când s-au prins dușmanii porții mele că treaba asta e-o regulă, n-am mai pupat decât șuturi leșinate, de domnișoară șchioapă și beată. Când vedeam că vine mingea și că cel care o poartă la picior încetinește pasul cu un rânjet diabolic pe figură, stăteam încordat pe linia trasă cu creta și de fiecare dată eram convins c-o s-o scot, dă-o-n mă-sa, dacă scot eu bombele, petardele astea trebuie să fie floare la ureche. Dar, fatalmente, încasam un nou gol. După un timp, nici de portar n-am mai fost bun. Am fost tras pe margine ca rezervă. Acum, deci, când am început să trag la poarta apărată de Mihai, mi se pare logic să-l deprind cu loviturile blânde! Care-o să ne vedeți baleind pe terenurile din parcurile orădene, să v-amintiți povestea mea. Acum, în sfârșit și incredibil, sunt antrenor – și știu cum e setat din naștere jucătorul meu.