Cred că ar trebui să deschid o categorie intitulată „Din arhive”. Textul de mai jos datează din 2002, dacă nu chiar din 2001. L-am scris în facultate, probabil pentru cursul de literatură universală. Sau poate cel de estetică? Nu ţin minte ce reacţii a stârnit la vremea aceea, dar ştiu că, recitindu-l acum, mi-a redeschis pofta de Bachelard – ca să nu mai zic de Poe şi Hoffmann… Ceea ce vă doresc şi vouă. 🙂

◊

Autori fantastici văzuţi de Bachelard
(în două feluri)

Autor el însuşi atras de fantasticul literar, de vizionarism, onirism şi alte paralele cu sau proiecţii ale realului, în pofida puternicei şi riguroasei sale metode de lucru şi gândire, Gaston Bachelard nu ratează nicio ocazie de-a aduce în sprijinul demonstraţiilor sale analitice autori de literatură fantastică, Hoffmann şi Poe fiind dintre cei predilecţi.

În Psihanaliza focului*, lui Hoffmann i se dedică un întreg capitol, Punciul: complexul lui Hoffmann, unde este însă adus în discuţie, spre a supune natura autorului german unei comparaţii cu un autor de peste ocean, şi Edgar A. Poe, exponentul – spune Bachelard – apei mai degrabă decât al focului. Dacă „alcoolul lui Hoffmann este cel care arde cu flăcări”, fiind „marcat de semnul pe de-a-ntregul calitativ, masculin, al focului”, „alcoolul lui Poe este cel care inundă, care aduce uitarea şi moartea”, fiind „marcat de semnul pe de-a-ntregul cantitativ, feminin, al apei” (p. 118). Observaţie interesantă, greu de desluşit la o simplă atingere a operei celor doi. De altfel, universul „acvatic” al lui Poe abia acum pare a prinde contur, iar universul „caloric” al lui Hoffmann este de-acum mult mai prezent. Exemplele aduse în sprijinul observaţiilor de mai sus sunt pertinente, convingătoare: Prăbuşirea casei Usher, pe de-o parte, şi Cântecul Antoniei, pe de altă parte (poveste care începe în cel mai adevărat cadru fantast, în jurul unei candele în care „arde cu flăcări puciul prieteniei”).

Mai departe, în Aerul şi visele** (titlu ce parcă invită la o reverie fantastică), Bachelard dedică mai multe pagini „femininului” Poe, în capitolul Căderea imaginară. Nu e de mirare această alegere, totuşi, având în vedere că, spre deosebire de neamţul Hoffmann, Poe s-a arătat a fi un „partizan” mai înfocat al reveriilor onirice, al tărâmurilor iluzorii – toate asta şi multe altele induse de uzul drogurilor halucinogene. Coborâre în Maelstrom este, de data aceasta, aleasă spre exemplificare, iar fragmentul potrivit sună astfel: „Poe face pe nesimţite imaginar din real, ca şi cum funcţia însăşi a perceperii neobişnuitului ar fi de a declanşa vise.” (p. 103) Mai departe, Bachelard vorbeşte în legătură cu această povestire – dar şi cu altele, dată fiind tema uniformizantă – de-o „onirizare progresivă”, de trecerea treptată şi inexorabilă din real în imaginar – în vis, mai bine spus. „Deşi tema căderii este atât de săracă, Edgar Poe ştie să ofere, prin câteva imagini obiective, o hrană care alimentează visul fundamental, care face să dureze căderea.” (p. 105)

Fie că e vorba de ardere, de foc (sau de stingere, de apă, în cazul lui Poe), fie de vis şi iluzoriu halucinant (şi nu neapărat numai în cele două cărţi citate aici), Gaston Bachelard demonstrează cu prisosinţă că despre producţiile autorilor fantastici se pot spune multe lucruri noi şi interesante, lucruri care – mai important – în cazul lui sunt probate cu o limpezime exemplară.

Edgar Poe şi E.T.A. Hoffmann sunt numai două exemple. Ajunge însă o frunzărire a indicelor de nume şi o alegere întâmplătoare a unuia pentru a pătrunde într-o altă analiză unic expusă şi „dovedită”.

◊

*Gaston Bachelard – Psihanaliza focului, trad. Lucian Ruxandra Munteanu, pref. de Romul Munteanu, Ed. Univers, Col. Studii, Bucureşti, 2000.

**Gaston Bachelard – Aerul şi visele, trad. Irina Mavrodin, Ed. univers, Col. Studii, Bucureşti, 1999.