Radu Pavel Gheo şi generaţia de sacrificiu

Poveştile unei generaţii de sacrificiu

Radu Pavel Gheo – Noapte bună, copii, Editura Polirom, Colecţia „Ego. Proză”, Iaşi, 2010

Între ce mi-a fost dat să citesc în ultima vreme din producţia autohtonă de roman, Noapte bună, copii de Radu Pavel Gheo ocupă în mod clar primul loc. O carte migălos construită, cu poveşti paralele, cu salturi în trecut, cu miză serioasă, cu personaje veridice, bine echilibrată, cu un strop necesar de mister, care ţine mereu trează atenţia cititorului. Clădit pe o structură rotundă, aproape americănească, romanul lui Radu Pavel Gheo aduce o dimensiune nouă în proza generaţiei care a trăit o jumătate de viaţă în comunism şi cealaltă jumătate (deja, iată!) în devălmăşia capitalismului neaoş.

Marius, Paulică, Cristina şi Leo. Povestea poveştilor lor. Patru prieteni care-şi petrec verile copilăriei la Teicova, un sat aflat nu departe de Oraviţa, în Banat. Ascultă muzică din Vest la radiouri iugoslave, poartă jeanşi cumpăraţi de la ocsko, piaţa în care se vând mărfuri aduse de Dincolo, colecţionează surprize din gumele de mestecat turceşti… Trăiesc cu aer de împrumut, visând întruna să emigreze. Şi tocmai de la emigraţie porneşte ideea cărţii, de la acel Dincolo care poate însemna atât de multe lucruri.

În 1986, planul lor de-a trece fraudulos graniţa este pus în aplicare. Paulică, visătorul grupului, cititorul însetat cu aspiraţii de scriitor, rămâne însă consemnat la pat, în spital. Firesc, într-un fel, el participă la fugă doar cu mintea. Ceilalţi trei, doi băieţi şi o fată, după ce aşteaptă ceasul serii, începerea unei petreceri săteşti care să-i ţină ocupaţi şi pe grănicerii de pe fâşie, îşi iau inima în dinţi şi trec la fapte. Norocul nu le surâde, totuşi, şi sunt prinşi. Sub ochii înnebuniţi de furie ai lui Marius (care, cum altfel, o iubeşte în taină pe Cristina şi este gelos pe mai dezinvoltul Leo), fata este dusă într-o cameră alăturată şi abuzată de toţi militari aflaţi la ora aceea la post. Este abuzată, în principal, de Marcel Custură, un moldovean din Iacobenii Noi.

Secvenţa aceasta, a prinderii lor pe graniţă, poate cea mai puternică secvenţă din toată cartea, este pivotul întregului roman, punctul declanşator. Din acest moment încolo, vieţile tinerilor suferă mutaţii grave.

Imediat după căderea Cortinei de Fier, Cristina şi Leo reuşesc să emigreze în America. Şi li se pierde o vreme urma. După câţiva ani, Cristina îi trimite chemare şi lui Marius. Din nou, Paulică rămâne acasă, mutat acum la Iaşi, unde încearcă să-şi facă loc în lumea literară.

Povestea americană a celor trei pare desprinsă din poveştile multor est-europeni ajunşi pe Tărâmul Făgăduinţei, complet descoperiţi, care cad uşor pradă libertăţilor prost folosite. Pentru a se putea susţine, Leo face trafic de droguri, Cristina se prostituează, iar Marius, ceva mai precaut, ştiind să se desprindă de grupul în care intraseră cei doi, îşi construieşte încet-încet o carieră în cadrul unei firme care se ocupă cu comerţul de computere.

În această calitate, de reprezentant de vânzări, are loc şi întoarcerea lui în ţară, în anul 2000, aparentul cadru în care se desfăşoară acţiunea romanului. Spun „aparentul”, întrucât epilogul adaugă încă o treaptă acestui eşafodaj (anul 2008), acel artificiu americănesc la care făceam referire la început: închiderea cercului iniţial şi deschiderea altuia nou. Revenirea în ţară a lui Marius are însă un scop bine definit. Evenimentele din anul 1986 şi numele lui Marcel Custură, moldoveanul care nu o sigură dată subliniase că se trage din satul Iacobenii Noi, alimentează în continuare în Marius cea mai autentică dorinţă de răzbunare.

Sigur că acest road-trip i-l scoate în cale pe Paul, la Iaşi, pe un dubios Dunkelman, care joacă-n repetate rânduri rolul de ispită, sigur că are astfel ocazia să dea din nou piept cu o întreagă lume denaturată, dezorganizată, debusolată. Sigur că…

… Aceasta este doar o mică parte din spectrul de semnificaţii pe care îl emană încrengătura de poveşti, detalii, sentimente la care apelează Radu Pavel Gheo în Noapte bună, copii. Romanul are şi o dimensiune mistică (Dunkelman vs. moş Petre şi însoţitorul său cărunt), dar şi una fantastică (întoarcerea lui Marius la fostul loc de joacă din copilărie, un cămin părăsit, şi condiţiile acestei întoarceri). Romanul reuşeşte să redea cu duioşie nu numai anotimpul copilăriei, dar şi, cu ochi de cronicar avizat, perioada de tranziţie ce a urmat Revoluţiei, cu neajunsurile lui Paul ca profesor şi intrarea lui în lumea literară ieşeană.

Noapte bună, copii am convingerea că va rămâne unul dintre romanele exemplare româneşti şi est-europene care descriu cu mână sigură drama prin care a trecut şi încă mai trece (încă) o generaţie de sacrificiu. Un roman a cărui lipstă s-a simţit şi care acum, că există, nu trebuie sub nicio formă ratat.

[Text apărut în revista Familia, nr. 6/2010]

Familia 11-12/2008

Puteţi descărca acum ultimul număr de anul trecut al Familiei. E la liber pe site. La arhivă. Aici, mai precis.

Şi-am să lipesc pe blogul de faţă şi dările mele de seamă – alea din revistă – cu privire la niscai cărţi. Poate c-o interesa pe cineva.

Fantasticul aluziv

Marian Coman – Testamentul de ciocolată, Editura Tritonic, Colecţia Lit, Bucureşti, 2007.

Acesta e al doilea volum de proză al autorului, după Nopţi albe, zile negre, apărut în 2005 tot la editura Tritonic. Aveam în faţă o carte alcătuită pe acelaşi tipar cu precedenta: mai multe povestiri care comunică între ele la un anumit nivel de lectură. Dacă în precedentul volum legăturile erau mai degrabă cauzale, aici liantul este iluzoria doamnă Cala, însă tot nu cred că putem vorbi despre un roman propriu-zis. Fiecare secţiune în parte poate fi citită separat ca nuvelă de sine-stătătoare. De fapt, ele au şi fost scrise ca nuvele. Testamentul de ciocolată, care dă titlu cărţii, este, după ştiinţa mea, punctul de pornire. Nuvela a apărut separat în antologia Transformarea lui Martin Lake şi alte povestiri (2006), alături de scrieri semnate de Jeff VanderMeer, Nicola Griffith şi K.J. Bishop. A mai apărut în traducere franceză şi în antologia Millennium Est (2007), volum publicat de editura Millennium Press din Satu Mare. Celelalte texte (mai puţin Tinereţea doamnei Cala) au fost şi ele publicate mai întâi pe internet, în cadrul atelierului de creaţie literară AtelierKULT.

Găsim şi aici elemente fantastice, însă parcă mai bine mascate în inexplicabil. Fantasticul lui Marian Coman tinde să capete accente tot mai subînţelese, autorul depărtându-se de explicit. Aproape nimic în privinţa Calei nu este sigur, toate pot fi plăsmuiri ale persoanelor care au întâlnit-o. Nimeni nu a cunoscut-o cu adevărat, Cala a fost ca o nălucă, o fiinţă asemănătoare ielelor din folclorul autohton. Povestea are însă farmec, te „ţine aproape”, îţi stârneşte interesul. Clar lucru, Marian Coman are dar de povestitor. Aştept cu interes o naraţiune mai amplă, un roman în adevăratul înţeles al cuvântului. Sunt sigur că odată ce autorul se va aşeza ca lumea la masa de scris, va avea să ne ofere lucruri frumoase, construcţii mai elaborate şi mai închegate.

Portrete

Cristian Robu-Corcan – Când vine vremea gâştelor sălbatice, Editura Tritonic, Colecţia Lit, Bucureşti, 2008

Aceeaşi editură, aceeaşi colecţie, autori proveniţi din acelaşi spaţiu geografic, Brăila. Naraţiuni însă foarte diferite. Întâlnirea mea cu Cristian Robu-Corcan s-a petrecut odată cu lansarea volumului Gravură în mi bemol, apărut la editura Humanitas în 2006. Mi-a atras atenţia construcţia atentă a frazei, personajele bine conturate din câteva trăsături esenţiale, dialogurile fireşti – ce mai, toate lucrurile care anunţă o mână sigură de prozator.

Acestea, şi altele pe deasupra, definesc şi noul său roman, Când vine vremea gâştelor sălbatice. Aveam un personaj central, Alexandru, lucrător la secţia de muzică a bibliotecii, plictisit de viaţă şi de cei din jur, apatic notoriu, întors spre interior, unde dialoghează cu un Celălalt mult mai aprins la spirit ca el. Catalizatorul acţiunii este Mira, bunica protagonistului, trecută de puţin timp în lumea drepţilor, al cărei portret Alexandru încearcă să-l completeze cu ajutorul domnului Godberg. Domnul Goldberg exact la portretul Mirei lucrează, un portret făcut în creion. Când cei doi se întâlnesc, imaginea de pe hârtie, completată cu imaginea mentală, prinde viaţă şi, spre uimirea sa, Alexandru află trecutul straniu al familiei sale.

În linii mari, aşa se prezintă conţinutul. La nivelul textului însă, cum spuneam, e adevărata desfătare. Pasaje de-o frumuseţe trist-poetică, pasaje de reverii autoreflexive, descrieri care deschid mintea personajului… Ce mai, (încă) o carte reuşită din partea lui Cristian Robu-Corcan.

Farmecul poveştii

Bogdan Suceavă – Miruna, o poveste, Editura Curtea Veche, Colecţia Povestaşi români, Bucureşti, 2007

Orice nouă carte purtând semnătura lui Bogdan Suceavă reprezintă din start promisiunea unei lecturi deosebite. Autorul n-a dat greş cu niciun volum până acum. Culegerile de povestiri au crescut constant valoric, arta de narator pe spaţii ample s-a văzut în Venea din timpul diez (repet, unul dintre cele mai bune romane româneşti post-decembriste), iar acum, cu acest volumaş apărut la editura Curtea Veche, Miruna, o poveste, e extrem de clară măiestria de povestitor a lui Bogdan Suceavă. Obişnuit nu doar să se autodepăşească, ci şi să ne surprindă constant, autorul nostru ne-a mai adus de curând o surpriză, romanul Vincent nemuritorul. Dar despre acesta vom vorbi cu proxima ocazie.

Miruna, o poveste este ceea ce anunţă titlul, o poveste, şi mai mult decât atât. E un basm din altă lume, o feerie care te ameţeşte, e trecutul plin de mâhniri şi greutăţi al bătrânilor povestit pe limba copiilor. Apar locuri fantastice, întâmplări bizare, fiinţe hiperbolice, căci cum altfel ar putea fi redată realitatea pe înţelesul celor care privesc lumea înconjurătoare prin lentila care şterge graniţa dintre vis şi trezie?

E musai de amintit printre reuşitele volumului şi lexicul ales „la marea artă”, întorsătura frazei, dinamica impecabilă a întregului. De-ar fi fost cu zece pagini mai scurtă sau mai lungă, Miruna, o poveste n-ar fi fost aceeaşi carte!

Revoluţia română SF

Lucian-Vasile Szabo – Arta de a murit pe timp de pace, Editura Bastion, Colecţia Helion, Timişoara, 2008

Acesta cred că este primul volum de proză fantastică despre revoluţia din decembrie ’89. Textele lui Lucian-Vasile Szabo pornesc de la, vorbesc despre, conduc la şi nu de puţine ori se întorc (la propriu, fizic vorbind) toate la evenimentele din acel sfârşit de an. Subintitulate „povestiri”, bucăţile care alcătuiesc volumul îmi par mai degrabă schiţe de amploare, cu elemente clare ce punctează momentele dezvoltării lor. Şi mai nimerit de aşa nu mi s-ar fi părut posibil. Fiecare text în parte e împărţit secvenţial în scurte capitole, cu titluri declarative. Ca intertitlurile unui articol de ziar. Astfel secţionat, impresia de mişcare e dusă la apogeu, iar mişcările, la rândul lor, sunt aşezate în felul acesta la locul lor, ca insectele într-un insectar pe care autorul îl cunoaşte bine şi asupra căruia se exprimă în repetate rânduri tocmai din postura de lui de… colecţionar. Jocul e de la sine înţeles, iar fantasticul vine firesc ca regulă principală a jocului. El accentuează, el subliniază, el transpune în verzale momentele importante, el dă sens lipsei de sens care pluteşte şi acum, după atâţia ani, în jurul atâtor lucruri care ţin de Revoluţia română. Cu ironia de rigoare, aş zice că volumul lui Lucian-Vasile Szabo e varianta cea mai plauzibilă a ceea ce multora încă li se pare a fi o punere în scenă a unui moment de cotitură din destinul unei naţiuni.

„New? Weird?”

Ann & Jeff VanderMeer (coord.) – New Weird, Editura Millennium Press, Colecţia Antologiile Millennium, Satu Mare, 2008

Soţii VanderMeer şi-au creat deja o faimă de coordonatori ai unor antologii de referinţă. Înainte de acest New Weird, au mai coordonat Best American Fantasy şi Steampunk. Antologii tematice, aşadar. Grupate în jurul unor curente literare mai puţin cunoscute în lumea mainstream, însă foarte gustate de cititorii de F&SF.

New Weird e-un curent care încearcă să spargă graniţele dintre mainstream şi fantasy. „New Weird înseamnă o specie de teism literar, o experienţă primară, o epifanie”, spune în introducere Jeff VanderMeer, el însuşi autor care se reclamă de la mişcarea NW.

Volumul urmăreşte evoluţia mişcării chiar şi în structura sumarului. Prima parte, Stimuli, cuprinde primii autori care s-au înscris în noul trend (M. John Harrison, Clive Barker, Michael Moorcock etc.), în a doua, Dovezi, sunt cuprinşi cei care au pritocit – şi încă mai pritocesc – noua filozofie literară (China Miéville, Jay Lake, K.J. Bishop, Jeffrey Ford etc.). Însă nu toate mostrele literare oferite de aceştia din urmă mi se par a se înscrie în liniile definiţiei genului. Sigur, genul nu este încă perfect definit, şi tocmai datorită acestor variabile pe care le-am sesizat în partea de Dovezi a volumului se înţelege că New Weird mai are încă de crescut. A treia parte, Dezbatere, reuneşte texte teoretice, unele mai convingătoare, altele mai puţin. De reţinut de aici transcrierea discuţiilor purtate pe un forum de internet de mai mulţi scriitori, în frunte cu M. John Harrison. Aceasta este poate cea mai lămuritoare dovadă a capcanelor definirii unui curent literar aflat aproape doar în stare de intenţie. A patra parte, Laborator, e un experiment propus de editori mai multor autori de F&SF: să scrie fiecare o bucată dintr-un text unitar în care să se regăsească în mod clar caracteristicile New Weird. Mărturisesc că eu mi-am pierdut interesul după primele trei bucăţi.

Special pentru ediţia românească a antologiei s-a adăugat o a cincea parte, BizaROmania, în care au fost cuprinşi doi autori de la noi: Dănuţ Ivănescu şi Ana-Maria Negrilă. Textele lor datează de ceva timp. Le-am citit şi eu pe amândouă în alte părţi, cu ani în urmă, când nimeni de la noi – aş putea să jur că nici autorii lor – nu auzise de curentul New Weird. Le-am recitit acum, în contextul dat, şi includerea lor în antologie mi s-a părut întru câtva forţată. Sigur, unele elemente NW sunt regăsibile, însă ştiţi cum e: după ce te uiţi mult timp la soare, toate lucrurile asupra cărora îţi îndrepţi ochii se învăluie pentru scurt timp într-un halou de lumină.

În concluzie, antologia soţilor VanderMeer e puţin ahead of its time, însă asta nu poate ştirbi din plăcerea unor lecturi cu adevărat interesante. Că se cheamă ele New Weird au ba!

Ce-am mai râs!

Radu Pavel Gheo – Numele mierlei, Editura Polirom, Colecţia Ego. Proză, Iaşi, 2008

„50 de clipuri vesele şi triste” se subintitulează cel mai recent volum al lui Radu Pavel Gheo. Ei, încă din start cititorii se împart în două. O categorie, în care mă auto-includ, ar aparţine celor care găsesc clipurile vesele. Căci asta sunt, e clar? Sunt vesele, să te tăvăleşti pe jos de râs, nu alta! Dar mai este şi categoria celor care le citesc în cheie tristă. Cei care pot chicoti puţin la început, dar care apoi se amărăsc de tristeţea pe care umorul incontestabil al lui Radu Pavel Gheo o înveleşte – e clar şi asta, nu?

Am citit recenzii în care clipurile din cartea de faţă erau comparate cu schiţele lui Caragiale. Da, aşa-i, Gheo e noul Caragiale. Aproape maniacal de atent la gesturile, mimica, ticurile omului de pe stradă, expert în a reda situaţii banal-excepţionale, un extraordinar creator de dialoguri care-ţi răsună în urechi imediat ce le-ai cules cu ochii de pe pagină… Curat Caragiale updated! Iar ăsta e-un compliment cu care nimeni înainte de Gheo nu s-a întâlnit.

Dar să revenim. Clipurile din volum sunt vesele, spuneam. Clar ca lumina zilei! Mi-au plăcut toate, până la ultimul. Am râs cu poftă, am insistat să-i citesc soţiei mele unele pasaje, a râs şi ea, am împrumutat cartea şi am cereri de împrumut pe încă două luni de aici înainte. Toate astea spun fără umbră de îndoială că Gheo a dat din nou lovitura. Cu o carte veselă. Să fie clar asta!

Trist e doar faptul că există o realitate care să semene cu minunatele proze umoristice ale lui Radu Pavel Gheo. Dar mie nu-mi pasă de realitate. Eu citesc literatură!