Revolta de după referendum

Ieri, când s-a desfășurat referendumul pentru unirea administrativă dintre Oradea și comuna Sînmartin (din care fac parte și Băile Felix și 1 Mai), Oradea a ratat o șansă istorică, a ratat-o fiindcă-i greu, aproape imposibil să te opui inerți(i)lor, mai ales când ei/ele sunt câtă frunză și iarbă, e-o ratare paradoxală, cu atât mai dureroasă, e respingerea din nepăsare ori chiar pizmă a unui proiect bine gândit și bine prezentat, având în spate dovada altor proiecte bine gândite și deja cu succes realizate, spre disperarea împletitorilor de apă minerală care au ținut frâiele orașului până în 2008, este proverbiala lovire peste mâini a celor care și-au suflecat mânecile, pregătiți să construiască, zicându-le Voi n-aveți ce lucra?! Stați la locul vostru cuminți, nu mai tulburați liniștea locatarilor duminica, sfântă zi de hodin-a trupului și mai ales a minții, duceți-vă la altă scară până nu v-arunc și-un lighean de apă în cap… Proiecția prealungmetrajului Las-o, bă, că merge-așa! continuă cu casa închisă.

Reclame

Valentin Nicolau, omagiat la Oradea

6 martie 2015: Valentin Nicolau, omagiat la Oradea

Într-o vineri când la Oradea, după multe zile mohorâte, în sfârșit răzbătea soarele, iar la București tocmai începuse să fulguiască, la Librăria Humanitas a avut loc, începând cu ora 18.30, lansarea ultimului volum de teatru al scriitorului și editorului Valentin Nicolau, dispărut fulgerător dintre noi la 13 ianuarie a.c., la nici 55 de ani. Oriunde mă duc, numai de mine dau, apărut la editura Nemira, instituție culturală pe care el însuși a înființat-o la începutul anilor 90 și prin intermediul căreia a format generații de cititori, pune laolaltă piesa titulară, alte două piese mai scurte, într-un act (Francezul și Fotografia), și se încheie cu eseul Un teatru al cunoașterii interioare, un veritabil crez artistic, din care astăzi, când opera sa este fatalmente completă, multe formulări ni se par definitorii. George Banu semnează prefața. Despre autor și carte au vorbit scriitorul Mircea Pricăjan, criticul teatral Elisabeta Pop și actorul Sebastian Lupu. Evenimentul – din păcate, nu de ajuns propagat în conștiința locală, motiv pentru care asistența n-a fost tocmai numeroasă – s-a bucurat de prezența Anei Nicolau, fiica autorului și continuatoarea proiectelor sale editoriale.

Totuși, publicul orădean a avut ocazia să își arate interesul pentru teatrul lui Valentin Nicolau o oră și jumătate mai târziu, când, la Crown Pub, trupa ArtEmotion a prezentat în premieră pe țară montarea piesei Aplauze pentru Lena. Sala restaurantului proaspăt renovat (vechiul Astoria) a fost arhiplină, locurile fiind ocupate, ne-au spus organizatorii, încă dinainte ca spectacolul să fie anunțat public (motiv pentru care nici nu a mai fost anunțat după cutumă, pentru rezervări, ci doar ca eveniment cultural). Acest lucru nu ne miră, căci spectacolele trupei ArtEmotion s-au jucat întotdeauna cu… pub-ul plin. Noul spectacol a fost însă o provocare atât pentru organizatori, cât și pentru spectatori. În regia inspirată a lui Andrei Mihalache, Aplauze pentru Lena nu este nicidecum o comedie, așa cum trupa manageriată de Mirela și Sebastian Lupu și-a obișnuit publicul, este o dramă care invită la analiză de sine, iar unele scene, cum ar fi monologul fostei actrițe de succes Elena, ajunsă acum aidoma unei păsări cu penajul fanat, prizonieră într-o colivie în care a intrat în culmea gloriei orbită de strălucirea zăbrelelor, sunt de-a dreptul cutremurătoare. Mirelei Lupu îi reușește un personaj deosebit de puternic în deriva lui, reușind să îmbine tăria de caracter cu pierderea de sine. La fel, Sebastian Lupu face un Dinu aparent superior-înfumurat, în realitate iscoditor și interesat de recentul său câștig la cărți (Elena) mai mult decât vrea să lase să se vadă. Interpretarea celor doi – o oscilație continuă, ca un dans sincopat în care partenerii preiau conducerea pe rând, când intuiesc la celălalt un moment de slăbiciune – este ajutată de scenografia bine adaptată la decorul de pub, dar și de costumele realizate de Amalia Buie. O partitură sobră, așadar, un pariu pe care aplauzele prelungi i-au anunțat pe organizatori că l-au câștigat. Cu siguranță, Aplauze pentru Lena va deveni una dintre, dacă nu chiar cea mai jucată piesă din repertoriul ArtEmotion în anii care vor veni. Și, nu în ultimul rând, este și va fi bucuria și mândria noastră că premiera pe țară a avut loc la Oradea.

Corolar: Nu credem că e întâmplător faptul că-n această zi de vineri, când restul țării și capitala însăși erau sub amenințarea codului portocaliu de frig și ninsoare, la Oradea a venit, adus cu siguranță de Ana Nicolau, soarele. Ce alt indiciu „scenografic” mai potrivit putea fi pentru prezența la fața locului a autorului însuși?

[în Revista socială, Familia, nr. 3/2015]


Newsletter

Minunea paradoxului Tănase

Ne-am obișnuit să privim perioada interbelică într-un fel nostalgic, ca pe un film sepia din care umbrele au fost alungate. Știm că atunci ne-am bucurat de oarecare prosperitate, de notorietate măcar în Europa, că România, o monarhie deja cu tradiție, era o țară așezată, un mediu excelent pentru creatorii de toate felurile, de la scriitori la compozitori și pictori, ne-au rămas de atunci nume aproape sacralizate, inclusiv (ce gând anapoda!) de politicieni. Pentru treaba asta, în mod clar o exagerare, se fac „vinovate” mai multe lucruri, însă pe primele două locuri aș pune contrastul izbitor cu perioada comunistă care i-a urmat și, apoi, depărtarea în timp, fapt practic măsurabil, însă afectiv transformat, tocmai din cauza comunismului sufocant, într-o veșnicie. Exemplele care contrazic această impresie, articolele de presă și creațiile artistice din epocă, nu puține la număr, ar fi trebuit, poate, să ne tempereze avântul encomiastic. În definitiv, oameni erau și cei de atunci, oameni supuși greșelii, oameni care-și urmăreau propriul interes, nedreptățind alți oameni. Căci, la urma urmei, pe taxarea acestor exemple nefericite și-au clădit opera publicistică majoritatea scriitorilor acum clasici și, mai elocvent, din această sevă au crescut artiști precum Constantin Tănase. Riscul celor din urmă, asumat cu bună știință, a fost acela al fanării în timp, cum e cazul cu toate lucrurile ancorate puternic într-un anumit context. Ei bine, aici intervine paradoxul care, sper, va justifica această lungă introducere: deşi ne întoarcem privirea spre trecutul interbelic cu o mare doză de candoare, atunci când ascultăm cupletele lui Tănase, de pildă, ne amuzăm pe seama defectelor aceluiaşi trecut mirific – fiindcă, spre deosebire de aura binelui de odinioară, răul este, atunci ca și acum, acelaşi.

Spectacolul Ca la noi… la nimenea!, în organizarea trupei orădene ArtEmotion, în care actorul Sebastian Lupu îl readuce aproape întocmai la viaţă pe Constantin Tănase, mi-a prilejuit o binevenită și foarte plăcută scufundare în acest paradox. Nu e de mirare, astfel, că acest spectacol cu oarecare vechime deja în orașul de pe malul Crișului Repede continuă să umple sălile pub-urilor unde este prezentat. Eu l-am văzut în incinta proaspăt renovată a Crown Pub-ului, local aflat la parterul Hotelului Astoria, restaurat și el, o superbă clădire ridicată în 1902 de arhitectul Ferenc Sztarill, același care a proiectat și Palatul Vulturul Negru. Locul, cu arhitectura și trecutul său, a venit în întâmpinarea jocului inspirat al lui Sebastian Lupu, aducând astfel, deloc paradoxal, trecutul în prezent. Căci numai despre un salt în trecut nu poate fi vorba în cazul acestui show. Construit pe textele clasice ale lui Tănase, modificate extrem de puțin, spectacolul reușește să binedispună în doză justă, în vreme ce accentul principal pare a cădea, cât se poate de corect, pe latura moralizator-tristă. Susținut muzical de Tomi Margittai, Sebastian Lupu reușește performanța de a intra în personaj destul de repede: își reglează debitul verbal, își controlează mai bine expresiile faciale, intră în joc cu publicul, căruia îi intuiește dinamica, accentuând apoi acele părți din partitură care să aibă mai mare efect. Rolul îi vine mănușă, iar el o știe și se folosește abil de unul dintre auurile sale: vocea inconfundabilă, pe care o modulează credibil când în falsetto, spre finalul versurilor cu „poantă”, când într-o răgușeală plângăreață, ambele aducându-i pe loc aplauzele celor din sală. Să susții vreme de o oră și jumătate un monolog în versuri atât de dificil, străduindu-te în același timp să nu ieși dintr-un personaj cunoscut, cu atâtea note caracteristice cum a fost Constantin Tănase, nu e deloc ușor, iar actorului nostru îi reușește fără efort vizibil, încheind spectacolul (cu un epilog foarte bine ales) nu vlăguit, încurcând cuvintele, renunțând la gesticulația de susținere, ci chiar cu mai multă vervă decât la început. La ieșirea din joc, trecând printre spectactori, a părut că nu face decât să mute scena în cealaltă parte a sălii.

Vă spun sincer, deci: vreme de o oră și jumătate, Constantin Tănase a revenit la viață, la Oradea, în Crown Pub. Și nu a fost deloc figura aceea sepia, cu mișcări sacadate, dintr-un interbelic idilic, ci un critic cât se poate de actual care, deși vorbea cu vorbe de acum mulți ani, critica mefient-șugubăț metehne cât se poate de actuale. Minunea, pentru a fi și crezută, trebuie văzută cu propriii ochi.


Newsletter