Scuzaţi-mi lunga parafrază din titlu, dar asta mi-a venit în gând când am desfăcut astăzi cele două colete primite de la Nemira şi, respectiv, Curtea Veche.

În primul se găseau câteva exemplare din, aţi ghicit, Duma Key.

Am tradus până acum peste 25 de cărţi (da, şi eu mă minunez uneori 🙂 ) şi toate, până să le ţin în mână, mi-au provocat o stare de aşteptare înfrigurată. Cam ca a tatălui pe holul maternităţii, înainte să iasă moaşa din sala de naştere – I (can only) guess. Însă acum parcă fiorii au fost mai ascuţiţi. Poate şi pentru că aşteptarea a fost puţin mai lungă. Poate şi pentru că am avut ocazia să aud nenumărate reacţii entuziaste din partea celor care au atins cartea înaintea mea. În orice caz, astăzi, când am deschis coletul, am speriat puţin căţeii care mişcoteau în jurul meu pe terasă. OAU! am făcut cu gura până la urechi. La care, Ares a făcut şi el un HAU! scurt, bucurându-se parcă de bucuria mea.

După ce-am întors volumul pe toate părţile, după ce l-am mirosit bine (don’t ask), l-am pus deoparte şi am trecut la următorul colet.

În el – exemplarele din Fiica groparului. Albastre, robuste, îmbietoare. O senzaţie extraordinară la pipăit, un miros dumnezeiesc, de clei proaspăt şi cuvinte necitite. Am parcurs pe sărite fraze întregi, paragrafe, chiar câteva pagini. Şi asta m-a trimis înapoi în timp la grelele momente când încercam să mă împart cumva între muncile pe şantier, la betoane, şi munca de birou, la tradus. Uneori, cele două s-au şi suprapus. Numai laptopul meu ştie să spună cât praf a înghiţit, plantat bine pe o masă pliantă în mijlocul livingului, în timp ce-n jur meşterii dădeau cu glet pe pereţi. Ei, şi uite că acum am cartea în faţă, o pot atinge, pot spune: EXISTĂ!

Nu-mi rămâne decât speranţa că locurile pe unde aceste două cărţi vor umbla vor auzi şi ele dacă nu strigăte entuziaste, măcar tăcerea adâncă a lecturii.