Revista Suspans.ro, primul număr

Iată şi sumarul primului număr  :

EDITORIAL

Mircea PRICĂJAN – A venit vremea pentru Suspans

RECENZII

Diana MORĂRAŞU – Şi diavolul citeşte, nu-i aşa? (Patrick Graham, Evanghelia după Satana)

Ioana STĂNESCU – Povestiri pentru toate gusturile (Stephen King, La asfinţit)

Antuza GENESCU – Din ingredientele deliciului intelectual (Ellen  Datlow, Kelly Link, Gavin Grant, The Year’s Best Fantasy & Horror, vol. 1&2)

Dan BOERIU – Liniştea dintre ape (Stephen King, Duma Key)

Mircea PRICĂJAN – Un roman care te bântuie (Sarah Langan, Audrey’s Door)

CINEMA:

Adela MARCOV – The Informant!

ESEU:

Mircea PRICĂJAN – Stephen King – Puterea cuvintelor 1

INTERVIU:

„Groaza e pretutindeni”, Mihai ADĂSCĂLIŢEI în dialog cu Gary MCMAHON

PROZĂ:

Bogdan SUCEAVĂ – Noaptea când cineva a murit pentru tine (fragment)

PROFIL LITERAR:

Mircea PRICĂJAN – Bram Stoker, născătorul de vampiri

AŞA NU!

Diana MORĂRAŞU – Furia îngerilor? Nu, căderea îngerilor! (Sidney Sheldon, Furia îngerilor)

PIPA LUI ARION

George ARION – Bomba din final (Peter James, Pe urmele mortului)

***

Aşteptăm cu drag comentariile voastre.

Şi vă propunem un concurs săptămânal. Trebuie doar să vă abonaţi la Newsletter şi marţi, 15 iunie, veţi primi pe e-mail o întrebare simplă, la care trebuie să răspundeţi într-un comentariu pe pagina concursului. Primii 5 dintre voi vor primi GRATUIT câte un exemplar din cea mai recentă apariţie Stephen King la Nemira – volumul de povestiri LA ASFINŢIT.

Acestea sunt însă doar câteva dintre lucrurile pe care revista noastră vi le pune la dispoziţie. Vă invit pe toţi să le descoperiţi pe celelalte (indiciu: vânaţi pagina Autori, de pildă, ea va strânge la un loc biografiile tuturor autorilor despre care se va scrie de-a lungul timpului în Suspans.ro).

Victimă de bunăvoie

De cinci ani, cititorii lui George Arion aşteaptă o nouă carte. De la Necuratul din Colga, roman prezentat la vremea aceea (2004) şi în paginile revistei noastre, rafturile librăriilor n-au mai găzduit niciun roman original marca George Arion.

Sigur, asta nu înseamnă că autorul a absentat complet. Ba dimpotrivă! În 2005 a apărut, în două volume uriaşe, integrala interviurilor luate de George Arion din 1975 până în 2004. A urmat o serie de reeditări: Cameleonul şi Atac în bibliotecă, iar de curând, tot într-un volum uriaş, Detectiv fără voie (Integrala Andrei Mladin). Ba şi mai mult, însuşi romanul cel proaspăt, Crime sofisticate, a fost publicat în mare parte în două foiletoane apărute în Ziarul de duminică (în 2005, respectiv 2009). Şi nu am terminat: povestiri din plănuitul ciclu Pe urmele lui Stephen Hawking (20 la număr, dintre care 19 au fost meşteşugit integrate în Crime sofisticate, a douăzecea rămânând a fi introdusă şi ea, cum spune autorul în deschiderea cărţii, la o eventuală reeditare după dispariţia sa – aceasta este, poate, cea mai mare enigmă pe care romanul prezentat nouă o aduce), povestiri din acest ciclu, spuneam, au apărut în publicaţii ca Almanahul Flacăra, Almanahul Rebus, România literară şi, cu voia dumneavoastră, Familia. Apoi, tot anul trecut, am putut asculta CD-ul Soldat căzut din iubire, conţinând versuri de George Arion puse pe muzică şi interpretate de Eugen Cristea. Cine l-a ratat, vă pot spune că şi-a refuzat o plăcere rară.

Vedeţi aşadar că George Arion n-a stat nicio clipă. A fost doar copleşit de mai multe proiecte literare ample, două dintre care alegând – pe bună dreptate – să le împletească sub titlul Crime sofisticate.

Întrucât romanul de faţă e compus din două piese. Steaua norocului şi Jucătorul de table. Cele două, deşi aparent distincte, se completează şi comunică în chip inteligent. Sofisticat.

În Steaua norocului avem cazul unui asasin care îşi alege victimele din rândul invitaţilor la o celebră emisiune de televiziune unde sunt prezentaţi ca modele de succes oameni cu trecuturi îndoielnice. Ancheta este condusă de Luca Pinte şi morocănosul lui partener, Miron Stratilat. Cititorul atent va observa că această echipă (care aici ajunge la capătul carierei) este aceeaşi din cele 99 de schiţe poliţiste reunite în volum, în 2003, sub titlul Anchetele unui detectiv singur. Prima parte a romanului se poate spune că reprezintă partea românească. Într-un ritm trepidant, pe mai multe planuri, pe mai multe voci – surprinzător, avem o dublă naraţiune la persoana întâi: anchetatorul şi frumoasa Alma, prezentatoarea emisiunii – cu o intrigă ce depăşeşte simplele canoane ale genului, această primă parte se încheie brusc, prin dispariţia asasinului.

În a doua parte, Jucătorul de table, trecem oceanul şi ne găsim în oraşul Barintown, mai vechi loc de desfăşurare a acţiunii pentru istorisirile lui George Arion. Aici asistăm la sesiunile unui club de povestitori ad-hoc, strânşi în taverna lui Politicosu, pasionaţi toţi de romanul lui Lawrence Block, Când sfânta crâşmă se închide (apărut la noi în traducerea lui Radu Vancu, la editura Humanitas), dar şi, după apariţia unui personaj misterios, degrabă poreclit Anticarul, de scrierile lui Stephen Hawking. Stârniţi tocmai de aceste scrieri, încep un lanţ de întâlniri la care fiecare prezintă câte o poveste inspirată de citate extrase din lucrările cunoscutului fizician. Aflate la graniţa dintre genurile poliţist, SF şi horror, aceste istorisiri sunt un real deliciu, un exerciţiu izbutit de dozaj a acţiunii, prezentate în cele mai felurite moduri, cu finaluri dintre cele mai neaşteptate.

Legătura dintre cele două părţi? întrebaţi. Ei bine, răspunsul, aluzia unui răspuns e de găsit, cum şade bine unei cărţi – nu numai! – poliţiste, în capitolul final. N-am să vi-l dau eu.

„Genul scurt nu mai e la modă în ziua de azi”, spune un personaj, la un moment dat. „Nimeni nu mai cumpără volume de schiţe şi nuvele […]. Nici măcar povestirile poliţiste nu mai au căutare. Autorii lor par neserioşi, leneşi, incapabili să scrie naraţiuni de largă respiraţie, cu personaje multe, şi întâmplări care se succed în cascadă, cu investigaţii psihologice laborioase. Romanul domină proza de azi.”

Este clar, cred, pentru oricine citeşte volumul de faţă că George Arion tocmai acest gol a vrut să-l umple. Căci în Crime sofisticate avem nu un simplu roman, ci o întreagă încrengătură de proze scurte: povestiri sau nuvele. Suntem ademeniţi cu promisiunea unui roman şi, deşi cuvântul dat are acoperire, descoperim pe parcurs că adevărata miză a fost de la bun început atragerea noastră de partea povestirii scurte. E un joc psihologic în care nicio clipă nu regreţi că ai fost prins. Contrar uzanţelor din romanele poliţiste, în cazul de faţă este chiar indicat să cazi victimă.

[Textul urmează să apară în revista Familia, nr. 4/ 2010]

Bookfest 2009, partea 1 din 2

Am tot amânat să scriu despre prima mea participare la un târg de carte, Bookfest 2009, dacă vrem să fim mai clari. Lucru explicabil, de altfel. Despre ceva plăcut şi frumos îmi vine întotdeauna mai greu să scriu/vorbesc decât despre ceva neplăcut. Poate pentru că placutul şi frumosul mi se par lucruri fireşti, de la sine înţelese, care nu necesită explicaţii.

Pe de altă parte, când aştepţi mai mult să-ţi dai cu părerea despre ceva eşti în avantaj. Între timp au apărut o sumedenie de mărturisiri, de impresii, cu foto şi video cu tot. Aşa că, de câte ori se va ivi ocazia, am să vă redirecţionez spre locurile cu pricina şi eu am să mă mărginesc să vă povestesc despre oamenii minunaţi cu care am avut ocazia să mă văd faţă în faţă. Pentru această postare, doar zilele de până la weekend. Presimt că am să mă lungesc cu vorba…

Cum am descins în capitală, după un drum lung la bordul nacelei Solenza a Ursului de la Millennium Press, l-am întâlnit pe deja celebrul Bebe chiar în locul în care el se lăfăie ca peşte în apă: ghereta lui cu cărţi din Unirii. A urmat apoi întâlnirea cu cele două pisici (fără nume!) proaspăt tunse ale lui Bebe. Vedeţi aici imagini cu una dintre ele, surprinse de mine şi de Kyo (la care voi ajunge în curând).

A doua zi, la prima oră aveam stabilită o întâlnire cu Mike Haulică. Provincial ajuns în ombilicul naţiei, fără o călăuză destoinică nu puteam ajunge la ciupercăria Romexpo. Ne-am strâns mâna, ne-am pupat, ne-am recunoscut din poze. Mike mi-a arătat Pistolarul lui King, pe care l-am recunoscut tot din poze. Am sporovăit tot drumul (nici mai mult, nici mai puţin de o oră încheiată, vai!), trăind senzaţia regăsirii după mult timp cu un bun prieten, iar la destinaţie am dat peste Ursul care radia de mândrie în mijlocul standului Millennium Press încă gol, dar cu potenţial mare. După o scurtă punere la cale a planului de bătaie, ne-am îmbarcat toţi trei în nacela sus-pomenită şi drumul (prin Bucureşti!) a fost al nostru (vorba vine). Bricostor, Praktiker, Ikea. După mobilier, placaje, corpuri de iluminat, perdele.

A doua parte a zilei l-a adus lângă noi şi pe la fel de celebrul fan SF Voicunike. O persoană vioaie, ageră ca o zvârlugă, cu o soluţie pentru orice problemă, omul care ştie să facă din şurubelniţă ciocan (talk about SF). Citiţi aici ce peripeţii a avut el de trăit alături de Big Bear în misiunea de aducere a vechiului mobilier de la locul de depozitare. Vă mărturisesc că la întoarcere jovialul Voicunike, acum asudat şi cu nervii puşi pe moaţe, m-a făcut să dau un pas în spate.

Până la urmă ziua a fost o reuşită, standul s-a făurit ca prin minune, iar noi ne-am retras undeva în centrul vechi, la o terasă, având-o acum alături şi pe Dreaming Jewel.

A treia zi, prima zi de târg, toată ziua în stand. Vă trimit tot la Urs pe blog, fiindcă el a ţinut un jurnal în timp (cvasi-)real şi-o să prindeţi mai bine feelingul de la el. Eu vă spun doar că aceasta a fost ziua în care i-am întâlnit pe soţii Ghidoveanu, două persoane care respiră acelaşi aer şi par răsăriţi din aceeaşi sămânţă. Tot miercuri a fost şi ziua în care m-am regăsit cu Robi Şerban, aşezat cu standul în zona tampon dintre Millennium Press şi Tritonic. Cu Robi am apucat să discut niscai chestiuni arzătoare în perioada aceea, legate de evenimentele neplăcute aflate în derulare acasă, la Oradea, la revista Familia. S-a crucit el cum m-am crucit şi eu cu două zile în urmă, când am primit vestea prin telefon la două secunde după ce am pus piciorul pe asfaltul bucureştean. O altă întâlnire mult aşteptată a fost cea cu Lucian Dan Teodorovici. Cu Lucian am conversat prin mail ani la rând şi întotdeauna am trăit sentimentul că ne ştim de-o viaţă. Şi sentimentul s-a dovedit adevărat. Chiar dacă el spune că e vorba doar de-o jumătate de viaţă. 🙂

A, şi echipa Tritonic, să nu uit de ea. Începând cu Bogdan Hrib, pe care-l vedeam pentru a doua oară, şi continuând cu Mirela Neculcea, obosită şi tracasată încă din prima zi, dar totuşi veselă, aşa cum mi-o închipuiam.

Şi încă un A! După o colaborare foarte bună pe când era secretar de redacţie la Curtea Veche, Sanda Andronache, acum secretar de redacţie la Meteor Press (standul de peste „drum” de Millennium Press), s-a dovedit a fi exact persoana pe care mi-o imaginam: deschisă, veselă, pe-o lungime de undă cu mine. O încântare să stai de vorbă cu ea!

Seara primei zile de Bookfest a însemnat şi prima noastră adăstare la restaurantul Giotto din Colentina. Şi cum orice lucru nou merită fixat în memorie prin ceva anume, acum a fost vorba de întâlnirea cu Ona Frantz. Luată ca din oală (adică de sub duş!), Ona a venit numai un zâmbet şi-a însufleţit atmosfera. Nu în ultimul rând cu povestea inenarabilă a transliterării în limba română a cuvântului idiş tchotchka. Dacă-mi va cere cineva să aplic un cuvânt întregii mele şederi la Bucureşti, atunci acela ar fi fără umbră de îndoială „şoşca”. 😀

A patra zi, a doua zi de târg. Întâlnire cu alţi doi oameni dragi. Vlad Puescu şi Ana Antonescu. Ambii şi amândoi de la Nemira. Aceeaşi poveste: conversaţii îndelungi şi timp îndelungat pe mail, dar never ever discuţii faţă-n faţă. Aceeaşi concluzie: doi oameni minunaţi cu care ţi-e tot dragul să discuţi. La o bere, în cazul de faţă. Mai spre seară, deşi mă avertizase că joi nu va fi bun de nimic, şi asta fiindcă avionul care-l aducea în ţară îl lăsa la sol taman miercuri noapte, m-am (re)văzut pe fugă (aiurea: am stat mai bine de-o juma’ de oră la poveşti, la intrarea în Pavilionul 14) cu Bogdan Suceavă. Acelaşi tezaur de poveşti, aceeaşi poftă de viaţă. Invitaţie reînnoită de-a participa la lansarea Asylant-ului lui Liviu Bârsan, la Curtea Veche, vineri. Pentru a nu lungi suspansul şi pentru a-mi pune cenuşă în cap chiar acum, spăşit vă spun că n-am ajuns la lansarea cu pricina. 😦 După-masa a ajuns în târg şi Kyo, cu care am dat prima raită pe la standuri (aici sunt câteva dintre fotografiile pe care Kyo le-a făcut cu acea ocazie), reuşind performanţa de-a ne pierde de Cristina, sor-mea venită-n Bucureşti să-şi susţină soţul la o serie de concerte la care el, Noris, avea de cântat alături de A. G. Weinberger. 🙂

Seara, cum altfel, la Giotto. Acum în număr şi mai mare. Ni s-a alăturat Cristi, cel mai destoinic bookseller din câţi cunosc, omul cu nas fin la ce merge şi ce nu pe piaţa de carte autohtonă. Discuţii aplicate, soluţii inteligente. După o vreme a apărut şi CapricornK13, dar cu ea n-am stat de vorbă ca lumea (deşi puţin, regret asta) decât sâmbătă.

A cincia zi, a treia de târg. Întâlnit finally cu Bogdan-Alexandru Stănescu. Discutat despre proiecte viitoare legate de Polirom, despre Pistolarul lui King (îl avea pe masă, împreună cu Iureşul săbiilor), băut bere. Mai încolo, făcut cunoştinţă cu Cezar-Paul Bădescu, deşi schimbat doar fix 2,5 vorbe. Nu-i bai, rămâne pe altă dată. Făcut cunoştinţă şi cu Florin Lăzărescu, dar cum mă grăbeam să ajung la lansarea omnibusului Mladin al lui George Arion la standul Tritonic, am amânat sine die o discuţie mai lungă. C-P B şi F. Lăzărescu intră, deci, la categoria „regretele Bookfest”. Tot la masa noastră de „lucru” era şi Lorena Lupu, dar cu ea am putut sta mai bine la poveşti ziua următoare, după lansările de la Millennium Press şi Nemira. A, şi musai să nu uit de Liviu Radu, care a ţinut să mă urecheze cu suflet bun pentru câteva scăpări de traducere din Casa întunericului.  Da, recunosc, aşa este, n-am să mai fac. Respectele mele şi felicitări pentru admiterea în USR! Mai departe, revedere bucuroasă cu George Arion (luat autograf pe ditamai cărţoiul!) şi întâlnire pe fugă cu Mihail Gălăţanu. Şi asta din urmă tot la categoria „regrete” intră. 😦

Seară la Giotto. Seară scurtă, am zis noi, frânţi de oboseală. Aş! Tot la 4 şi ceva am pus capul pe pernă, după o încercare eşuată de a-mi lua notiţe pentru cuvântările ce mă aşteptau a doua zi.

Sfârşitul primei părţi