Arhive pe etichete: Familia

Garda sus!

Devine deja un obicei. – A ieşit nr. 3 al Familiei. Iată aici cele câteva dări de seamă despre ce-am mai citit în ultima vreme. Alea de la Camera de gardă.

(Pe această cale ţin să-i comunic Cronicarului de la România literară că textuleţele mele din Familia nu sunt decât simplele păreri ale unui simplu cititor, nicidecum „cronicile literare” ale unui „[tânăr] critic”. Niciodată nu voi avea trufia de-a mă împăuna cu acest titlu. Pentru a pricepe de ce spun toate acestea, daţi clic aici şi vedeţi ultima însemnare de pe pagină.)

*

Simfonia erotică

Mihail Gălăţanu, Stradivarius, Ed. EuroPress, Bucureşti, 2008

 Am căutat şi n-am găsit. Am căutat ecouri la această carte şi n-am găsit niciunul. Le-am căutat pentru că eram curios să văd dacă şi altora le-a plăcut la fel de mult ca mie. Se pare însă că nimeni nu s-a învrednicit să scrie despre Stradivariusul lui Mihail Gălăţanu.

Încerc eu o scurtă impresie de lectură, deci.

O proză surprinzător de erotică – un erotism diafan, sugerat, muzical. O frază ca un arpegiu, cu suişuri şi coborâşuri, cu ritm şi tempo. Se simte o migală deosebită, cu toată senzaţia de text aluvionar. Vorbesc de migala, rigoarea subconştientă a poetului, a celui care vede cu doi-trei paşi dincolo de sensul prim al fiecărui cuvânt. Iată o mostră: „Şi, în fond, cît de nespus de erotic este să cînţi la oboi, de pildă. Să sufli în drîmbă. Să cînţi din frunză. Frunza nu e erotică? Şi poate că o faci din foame. Cînţi, de foame, la frunză. Vorba cîntecului popular, zicătpare de lume: «Dacă viaţa-i strîmbă, mai bine cîntă din drîmbă.» «Dacă-i mică, cine-o mai rădică?» Sau, bunăoară, din solz de peşte. Îţi poţi închipui ceva mai erotic? Contact direct. Papile-camee. Gură-deschizătură. E, de fapt, contactul între două guri.” etc.

Cu o scriitură atât de… delicioasă, aproape că nici nu mai contează firul narativ. Căci Stradivarius este o simfonie, nu o operă simfonică. Şi fiind asta tot ce trece de nivelul acustic (a se citi „poetic”) este simplu eşafodaj.

 Multe octave

Filip Florian, Zilele regelui, Editura Polirom, Colecţia Fiction LTD, Iaşi, 2008

 Am vrut, zău că am vrut din tot sufletul să-mi placă Zilele regelui, a treia carte a lui Filip Florian. A stârnit reacţii atât de pozitive, uneori aproape extatice, încât mi-am spus că nu poate fi decât o capodoperă. Şi aşa o fi, nu zic nu, însă nu şi pentru mine.

Este fără doar şi poate o reuşită stilistică. Este o demonstraţie de măiestrie a artei cuvântului. Numai că pe mine toată această demonstraţie nu m-a convins. N-a reuşit să mă prindă în mreje, să mă vrăjească. Tot timpul m-am simţit dator să admir întorsătura frazei, potriveala cuvintelor. Calofilia cred că ar defini cel mai bine Zilele regelui. O armonie căutată, conştientă de sine, scop în sine şi, pe de altă parte, o poveste cu nimic ieşită din comun, o încâlceală genealogică aproape telenovelistică, paranteze lungi care nu ajută firul textului să meargă mai departe, ci oferă doar prilej autorului de a-şi demonstra excelenta (şi excedenta!) mânuire a limbii române. Până la urmă, impresia generală pe care mi-a lăsat-o este aceea a unei orchestraţii muzicale simplissime, dar de care interpretul vocal profită pentru a demonstra nesfârşitele octave pe care le poate atinge.

Sau poate că nu sunt eu cititorul potrivit pentru proza lui Filip Florian.

 Două familii rivale

Zadie Smith, Despre frumuseţe, trad. de Alina Scurtu, Editura Leda, Colecţia „Maeştrii Leda”, Bucureşti, 2008

 Roman foarte premiat (Somerset Maugham şi Orange pentru Literatură în 2006 şi nominalizat, în 2005, la Booker), o autoare britanică de culoare foarte bine văzută în lumea literelor de pe toate continentele. Două premise care te fac oricând să citeşti o carte. Şi am citit-o.

Şi m-a încântat de-a dreptul. Nu de la început, recunosc, a fost nevoie de câteva zeci de pagini (presupun că de vină pentru asta e şi imaginarul meu de alb caucazian: mi-a fost extrem de greu să fac distincţia între personajele albe şi cele de culoare), dar odată ce am prins ritmul nu am mai putut-o lăsa din mână.

Avem povestea a două familii din middle-upper class, una în Anglia şi cealaltă în America. Capii celor două familii sunt duşmani de moarte, însă cei din rândurile inferioare, copiii şi mamele, nu împărtăşesc animozitatea taţilor. Dimpotrivă, fiul familiei Belsey, cei din America, se îndrăgosteşte de fiica familiei Kipps, cei din Anglia. Mai mult, doamnele celor două familii se împrietenesc şi ele. Orgoliul masculin şi cel profesional – atât Howard Belsey, cât şi Monty Kipps sunt profesori universitari – declanşează la un nivel de lectură intriga. Nivelurile sunt însă multiple. Avem în Despre frumuseţe şi o poveste de infidelitate (Howard îşi înşeală soţia mai întâi cu o asistentă personală, apoi chiar cu Victoria Kipps, fiica duşmanului său de moarte şi cea de care fiul lui fusese îndrăgostit), avem în acelaşi timp şi povestea tinerilor neglijaţi, şi problema rasială, şi intriga de campus. Toate înglobate într-un text echilibrat, bine scris şi tradus (de Alina Scurtu), cu dialoguri inteligente, care reuşesc performanţa de-a nu se transforma în peroraţii teatrale.

Una peste alta, Despre frumuseţe nu se poate încadra decât la categoria „lecturi recomandate”.

 Epigonul lui Barker

Edward Lee, Oraşul infernului, trad. de Sorana Graziella Cornea, Editura Vremea, Colecţia „Roşu şi negru”, Bucureşti, 2008

 Edward Lee umblă vorba printre cunoscători că ar fi o vedetă a genului horror nord-american. Un vrednic urmaş al lui Lovecraft marcat puternic de influenţa lui Clive Barker. Oraşul infernului (City Infernal, în original) este primul lui roman pe care îl citesc. Şi sunt toate şansele să fie şi ultimul.

Acţiunea se poate rezuma doar reamintind titlul: Oraşul infernului. Aici încep şi aici se opresc toate drumurile, toate intenţiile autorului. Cum-necum, eroii trebuie să ajungă în acest oraş infernal, o metropolă în care toate fărădelegile sunt lege şi unde domnia răului este de nezdruncinat. O metropolă bine pusă la punct, organizată ierarhic, cu reguli proprii. Metropola aceasta se numeşte, cum altfel, Mefistopolis.

Pot spune cu mâna pe inimă că imaginaţia (prin asta înţelegând şi „originalitatea”) autorului nu se face văzută nici măcar o clipită. Edward Lee n-a făcut decât să compileze mai multe surse (Infernul lui Dante este cap de listă!) şi să ne prezinte o lucrare pe care şi acum mă mir că am citit-o până la capăt. Clive Barker, un adevărat creator de lumi şi un deschizător veritabil de drumuri în horror-ul mondial, n-are a se teme cu nimic. Cu excepţia, poate, unui Douglas Clegg ori a unui Jack Ketchum, valul (încă) nou de scriitori dark bâjbâie în… beznă.

Alte câteva pastile

Pastile de lectură. Din cea mai recentă Familia.

Vocile apocalipsei în ziar,
a fost odată criza de creaţie

Prozatorul la ziar
Cornel Mihai Ungureanu – Recreaţii cu Babi, Editura Brumar, Timişoara, 2008

E vorba de o culegere de texte jurnalistice. La suprafaţă. În profunzime este vorba de o culegere de texte literare. Cu personaje, cu acţiune, cu intrigă, cu tot ce vreţi. În centru se află naratorul, desigur, şi bucăţile care alcătuiesc volumul vorbesc despre lumea în care trăieşte acesta. Despre Craiova, mai precis, despre persoanele dragi lui, la vorbele cărora face deseori apel – printre acestea se numără şi Babi, care mereu îşi spune păsul cu o precizie chirurgicală, sub un nuc.

Savuros volumul, necesar, ilustrativ pentru calităţile indiscutabile de prozator ale lui Cornel Mihai Ungureanu. Ironia e la ea acasă, tehnica exemplului cu subînţeles, ca un soi de pildă chinezească, e stăpânită la perfecţie, comentariul social, cultural şi politic are o naturaleţe cuceritoare. „Cine cumpără volumul face o afacere: dă bani pe un ziar şi ia o carte”, spune Nicolae Coande în prefaţă – şi chiar aşa este. O carte a actualităţii imediate aşa cum o filtrează talentul unui scriitor pe care forţa împrejurărilor l-a împins la jurnalism.

Întâmplare au ba, am citit Recreaţii cu Babi chiar în ziua de 30 noiembrie 2008, când România vota. Eu am rămas să citesc.

*

Apocalipsa după Vincent
Bogdan Suceavă – Vincent nemuritorul, Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2008

Pare că Bogdan Suceavă şi-a făcut încă de la prima carte un plan secret de-a ne surprinde mereu. Şi mai pare că de atunci încoace îşi urmăreşte scopul cu fiecare ocazie. Şi strădania lui are efectul scontat.

După Miruna, o poveste, apărută în 2007 la Curtea Veche, autorul revine un an mai târziu la aceeaşi editură cu un roman în care pare că şi-a propus să facă exact pe dos de cum a făcut în Miruna. Dacă acolo farmecul era dat în principal de rotunjimile poveştii, de cuvintele alese pe sprânceană pentru a reda o lume feerică, în Vincent nemuritorul a renunţat complet la descrieri, la artificii prozastice clasice, prezentându-ne un text denudat de tot ceea ce ne-ar fi putut distrage atenţia de la subiect. Iar subiectul exact asta cerea.
Ne aflăm în anul 2036, într-o Americă în care omenirea a descoperit secretul vieţii de apoi. Un program intitulat Spring After Winter (SAW) permite persoanelor cu boli terminale să-şi transfere întregul complex de inteligenţă + emoţii + amintiri pe un suport virtual, un modul electronic în care să-şi poată continua… viaţa. Doar că lucrul acesta stârneşte un val de discuţii despre moralitate, despre încercarea omului de-a se substitui creatorului divin (Biserica e împărţită şi ea în două: cei care aprobă programul SAW şi cei care îl văd drept dovada supremă a blasfemiei umane) şi mai încolo vom vedea că temerile exprimate în faza incipientă a proiectului nici nu se compară cu problemele pe care le au de înfruntat în realitatea virtuală cei mutaţi pe module electronice. Căci întrebarea esenţială este: Cum va reacţiona un om care a trăit toată viaţa cu constrângeri de tot felul când se va trezi într-un „paradis” fără limite de timp şi spaţiu? Răspunsul lui Bogdan Suceavă este unul înfiorător de sumbru, iar asta tocmai pentru că, la momentul acesta, pare a fi singurul răspuns logic.

De citit, de cugetat. Tare mă tem că nu peste mult timp nemurirea lui Vincent va deveni realitate.

*

Două voci în syn-cronie
Gabriel Liiceanu – Scrisori către fiul meu, Editura Humanitas, Bucureşti, 2008

Mie îmi place cum scrie Liiceanu. Mi-a plăcut Uşa interzisă şi acum mi-a plăcut şi Scrisori către fiul meu. Or fi fiind ele voci care să spună că nu-i aşa, dar mie mi se pare indiscutabil talentul de filosof eseist al autorului. Cărţile se citesc ca pe apă, iar la asta nu se poate să nu recunoşti că o importanţă covârşitoare o are experta întrebuinţare a limbii române, cu tot bagajul ei lexical şi sintactic. Îmi place în primul rând că, poate doar cu câteva excepţii uşor de trecut cu vederea, Liiceanu se fereşte de tezisme.

Avem şi în cazul de faţă, ca în Uşa interzisă, un soi de jurnal, doar că de data aceasta mascat sub o formă epistolară. Cele două părţi, American Story şi Cearta ta cu viaţa, alcătuiesc o viziune unitară asupra vieţii în lumea de acum. În primul caz, o vizită în America, pentru o intervenţie chirurgicală complicată, se transformă într-un soi de reportaj pe marginea traiului occidental veritabil. „Această uriaşă avere strânsă gospodăreşte, fără traume, de la o generaţie la alta, este America, cea pe care toată planeta o urăşte pentru că de fapt a reuşit să obţină cuminţenia continuităţi” – e o definiţie pe care nu mulţi o au în gând atunci când e vorba de Ţara Făgăduinţei. Autorul reuşeşte să ofere în această parte secvenţele cele mai izbutite ale cărţii. Partea a doua revine în cotidianul românesc. Însă preocupările nu se extind dincolo de lumea amintirilor şi a familiei. Aici găsim şi centrul de greutate filosofic al volumului, întoarcerea constantă la Noica şi Heidegger. Se discută despre relaţiile de cuplu şi contratimp, despre tabieturi şi despre familie.
Şi da, se simt într-adevăr două voci în această carte a lui Gabriel Liiceanu. Se simte şi modul în care ele se completează: „Când una ia tonuri prea înalte şi se avântă în aerul rarefiat al teoriilor, cealaltă, cucerită de farmecul infinit al particularului, se îndreaptă spre detaliile din care ne este alcătuită viaţa.” Şi cred că asta face ca textul să fie gustat acum şi peste ani.

*

A fost odată în estul Europei…
Julian Barnes – Porcul spinos, trad. de Mihai Moroiu, Editura Nemira, Colecţia Babel, Bucureşti, 2007

Julian Barnes e un autor extrem de inteligent şi perspicace. Are un ochi atent şi un umor subtil – combinaţia ideală pentru un prozator al timpului nostru. E expert în redarea acelor banalităţi care, aşa cum se zice mai nou, fac diferenţa. Cunoaşte lumea în care se mişcă şi ştie s-o redea în lumina care-i scoate cel mai bine în evidenţă punctele slabe.

Tocmai pentru că-mi formasem impresia asta despre autorul britanic am fost curios să văd ce-a reuşit să facă într-o carte în care s-a îndepărtat de lumea lui şi a poposit într-un spaţiu geografic şi politic despre care se presupune că nu ştie la fel de multe.

Porcul spinos e un roman sincer. Un roman care nu-şi propune nicio clipă să fie mai mult decât poate fi. E povestea unui proces al comunismului, într-o ţară fictivă din estul Europei, dar care poate fi uşor recunoscută drept un melanj dintre România şi Bulgaria. Fostul conducător (dictator) al ţării Stoio Petkanov este pus sub acuzare pentru genocid, iar procurorul care se ocupă de caz este Petar Solinski. Totul se desfăşoară într-o normalitate greu de conceput în vremuri tulburi precum acelea, Solinski dă dovadă de-un umanism ieşit din comun faţă de Petkanov, care treptat îşi dezvăluie faţa umană, face apel la sensibilităţi pentru care până atunci n-a avut nici cel mai mic respect, iar naţiunea, urmărind procesul la televizor şi în ziare, se lasă din nou înşelată. Deoarece răul s-a înfipt atât de adânc în fiinţa lor, încât extirparea lui cu forcepsul n-ar face decât să le cauzeze moartea. Prin urmare, nemilosul despot Petkanov are din nou câştig de cauză. Adevărul se poate modela după caz, pentru a sprijini şi cele mai inumane intenţii – aceasta pare să fie teza cărţii.

Ar fi de remarcat încercarea autorului de a înţelege o gândire şi o simţire străine de sine. Că strădania lui nu dă toate roadele scontate, că personajele nu emană acelaşi suflu de viaţă ca în alte romane ale sale, că acţiunea se supune întru totul urmăririi ideii că limitele adevărului sunt atât de flexibile pe cât este de abilă persoana care îl exprimă nu e decât un lucru firesc. Poate că reacţiile cele mai apropiate de autor vin din partea unor personaje secundare: patru tineri – Vera, Atanas, Stefan şi Dimitar – care privesc la televizor procesul şi care, pe lângă discuţii debusolate despre ceea ce lor li se pare a fi o mascaradă, nu au nicio reţinere să-şi vadă nestingheriţi de viaţa lor de tineri, glumind, petrecând.

Una peste alta, Porcul spinos nu este un Barnes în cea mai bună formă, însă este fără doar şi poate o încercare de ficţionalizare într-o cheie moralizatoare, cu un ochi detaşat, a unor evenimente pe care noi încă suntem prea tare înclinaţi să le tratăm cu patimă.

*

Criza de creaţie a unui scriitor-profesor
Michael Chabon – Băieţi teribili, trad. de Ines Hristea, Editura Humanitas Fiction, Colecţia Raftul Denisei, Bucureşti, 2008

Autorul este unul dintre cei mai apreciaţi romancieri ai Americii de Nord. A publicat o sumedenie de romane, dintre care câteva au fost recompensate cu importante premii: The Amazing Adventures of Kavalier & Clay, din 2000, a primit premiul Pulitzer, Summerland, din 2002, a luat Mythopoetic Fantasy Award, iar cel mai recent, The Yiddish Policemen’s Union, din 2007, a strâns caimacul premiului Nebula. Prin urmare, avem un autor demn de toată atenţia.

Cum se poate observa din înşiruirea distincţiilor de mai sus, Michael Chabon e unul dintre cei câţiva scriitori americani care au reuşit să transgreseze cu succes genurile. Deşi în opera lui se regăsesc destule elemente SF şi fantasy, motiv pentru care mişcarea sefistă îl şi revendică (a coordonat, de altfel, şi mai multe antologii cu tematică SF, cea mai însemnată fiind seria McSweeney’s Enchanted Chamber of Astonishing Stories, din care au apărut şi la noi două volume, la editura Nemira, sub titlul Poveşti incredibile), totuşi mişcarea literară de centru are toate motivele să-l includă pe primele locuri ale listei sale.

Băieţi teribili (Wonder Boys, pe numele ei original) e un roman care s-a bucurat de-un enorm succes, nu în ultimul rând – doar trăim vremuri vizuale – datorită ecranizării realizate de Curtis Hanson, cu o distribuţie avându-l cap de afiş pe Michael Douglas. E un veritabil roman al crizei de creaţie şi – mi se pare mie – mai puţin al campusului universitar. Grady Tripp este într-adevăr profesor de engleză, este cu adevărat încurcat într-o aventură amoroasă cu şefa de catedră a facultăţii sale, în jurul lui roiesc, da, studenţi, iar o parte din acţiune se petrece pe culoarele şi în aulele universitare. Totuşi… acestea sunt încredinţat că au rol doar de punere în scenă, de fundal pe care să evolueze personajul nostru frământat de ameninţarea spectrului unui eşec scriitoricesc. Deoarece Grady Tripp este înainte de toate scriitor – şi oricine ştie că scriitorul, indiferent de meseria pe care o practică pentru a-şi asigura traiul, mai presus de orice tot scriitor se vede.

Romanul se citeşte dintr-o răsuflare (aici trebuie lăudat şi rodul muncii traducătoarei Ines Hristea), peripeţiile prin care trece Tripp împreună cu manuscrisul uriaşului său roman neterminat Wonder Boys, rezoluţiile la care ajunge şi nu în ultimul rând modul unic în care Michael Chabon ştie să povestească, îmbrăcând credibil personajele în haina cuvintelor sale, toate te fac să-ţi spui la sfârşit: da, a meritat atenţia de care a avut parte.

Şi mai mult: simţi nevoia de a-i face pe cât mai mulţi să-l citească. Aşadar, luaţi de-l citiţi!

Toate numele

Găsesc în numărul pe decembrie al Convorbirilor literare un comentariu al Pressofagului referitor la Familia, numărul în care înfieram, în editorial, dejecţiile pe care ni le livrează televiziunile cu de-a sila. Iată ce spune Pressofag:

Din nou la Oradea, într-o scurtă si protocolară vizită la Ioan Moldovan, cu prilejul unui nou număr din Familia. Mircea Pricăjan (nume care seamănă cu un pseudonim [s.m.] – da’ nici Talpalaru nu este mai breaz!) sare la beregata anomaliilor tv, instigînd la boicotarea „mass-mediei inepte”. Just! Vampirizăm si noi cu toată deschiderea caninilor pentru o cauză nobilă!

Sigur, mă bucur că şi colegii din celălalt colţ al ţării mi se aliază întru această idee, dar altceva vreau eu să zic pe baza extrasului de mai sus. Chestia cu numele cu sonoritate de pseudonim.

Aşadar: Pricăjan. Etimologic vorbind, numele ăsta (rarissim prin părţile Bihorului, dar relativ bine reprezentat în cărţile de telefon din zona Hunedoara – şi-o să vedeţi chiar acum de ce) vine de la localitatea Pricaz, din judeţul… Hunedoara, desigur. Din câte se pare, stră-străbunicii mei de-acolo se trag. Erau, prin urmare, pricăzeni. Acuma ştiţi şi voi cum evoluează onomastica la români: din gafa unui foncţionar de primărie în gafa altul foncţionar de primărie. Pot doar presupune că z-ul unui atare funcţionar, aplicat în numele de bolintin al ştiu eu cărui Pricăzan din scurtul şir al Pricăzenilor, era atât de alungit în jos, poate chiar cu aluzia unei bucle ascendente, încât alt funcţionar, când să elibereze bolintin altui Pricăzan, a scris la repezeală Pricăjan. Făcând astfel istorie. 😀

Căci aşa evoluează lucrurile. N-a fost vorba de vreun pricăjit întemeietor de familie sau de farsa nesărată a autorităţilor locale, ci pur şi simplu de-o confuzie… literară. 🙂

Pe de altă parte, mărturisesc că într-o vreme chiar mă bătea gândul să semnez cu alt nume. Prin ’97 am trimis la poşta redacţiei, la România literară, câteva fragmente dintr-un roman, iar dna. Constanţa Buzea i-a răspuns în paginile revistei lui Mircea Cartiş (Carţiş fiind numele de fată al mamei – altă poveste interesantă: stră-străbunicul se zice că a fost primul om din sat [Cărăsău pe numele lui, de la localnicii care se ocupau în vechime cu căratul de seu] cu ştiinţă de carte). Dar am renunţat la idee. În definitiv, e un nume haios, (auto)ironic, deci postmodern :D, şi deloc greu de reţinut.

Asta ca o paranteză. 😉