Când baţi la calculator zi de toamnă până-n noapte, degetul mare de la mâna stângă, prea puţin solicitat, dacă nu chiar deloc, are ciudata tendinţă de-a înţepeni. La fel şi degetele mici de la ambele mâini, care nici ele nu prestează vreo muncă. Stau doar ridicate-n aer, să nu le-ncurce pe celelalte. Încremenite sunt, ca ale unui dirijor prins în poză. Şi ai impresia că rigide îţi sunt şi încheieturile mâinilor, oricât de des le-ai flexa de-a lungul zilei ca să fii sigur că măcar astăzi n-o să-mpietrească, aşa cum au făcut ieri. Cotul mâinii stângi, probabil din cauza poziţiei corpului în scaun, doare cel mai rău. Cotul ăsta-i cel în care te sprijini şi-i mare mirare că pielea nu s-a ros de tot acolo. S-a înroşit, în schimb, şi roşie e şi dimineaţa când o lipeşti din nou de tăblia mesei (bine măcar că asta nu-i zgrunţuroasă!).

Dar încerci să treci peste astea şi să te-apropii cât mai mult de finalul normei pe care idealistul din tine a stabilit-o.

Am spus ceva despre ochi? Nu cred, da’ nu mă mai ţine vederea să verific…