Blues-ul lui Jonathan Maberry

Habar n-am cum mi s-a părut romanul ăsta. Zău aşa. Până pe la jumătate m-a ţinut binişor în priză, am tot sperat că lucrurile vor căpăta sens, că excursurile lungi îşi vor dovedi utilitatea. Dar de la jumătate încolo am întors paginile doar într-un execiţiu de voinţă, de încăpăţânare. Nu se face, mi-am zis, să nu-l duc la bun sfârşit pe acest prim Maberry, care a luat în 2006 premiul Bram Stoker pentru roman de debut, „bătând-o” pe Sarah Langan care anul următor, 2007, şi anul acesta, 2009 (premiile se dau un an mai târziu), n-a mai stat la poveşti şi a luat direct trofeul cel mare.

GHOST ROAD BLUES e prima parte dintr-o trilogie. „Pine Deep” e numele ei, după numele localităţii în care se desfăşoara acţiunea. E-un roman masiv, de vreo 500 de pagini. E genul de roman care angajează în acţiune toată suflarea comunităţii locale, de la vlădică la opincă. Îl avem pe Terry, primarul, care deţine un parc de distracţii cu tentă horror şi care face furori mai ales de Halloween. (Iar acţiunea din Ghost Road Blues se petrece cu o lună înainte de Halloween.) Îl mai aveam pe Crow, bunul lui amic din copilărie, însărcinat să gestioneze cum ştie el mai bine parcul ăsta de distracţii. Crow e iubitul şi amantul înfocat al lui Val, o tipă pe care vrea s-o ceară în căsătorie – dar potrivnicia sorţii îi dă peste nas. Mai apare pe-acolo familia lui Val: tat-su, frati-su şi nevasta lui. Mai apare un băiat pe nume Mark, care aduce izbitor de mult cu Mark-ul din Salem’s Lot – are şi el colecţie de figurine cu monştri, se dă cu bicicleta, distribuie ziare, se crede supererou etc. Tatăl lui Mark e-o brută, îi snopeşte în bătaie şi pe el, şi pe maică-sa.

Cam astea ar fi personajele de reţinut. Restul sunt figuranţi.

Acuma, nenorocirea are rădăcini vechi. În urmă cu vreo treizeci de ani, în Pine Deep s-a dat o luptă pe viaţă şi pe moarte între Bine şi Rău. Binele era întruchipat de-un tip poreclic Bone Man, un negru scheletic înamorat de chitara lui (cred că e cel de pe copertă). Răul era un fermier posedat care a făcut măcel în sat, căsăpind un frate de-al lui Crow, o soră de-a lui Terry şi mulţi alţi inocenţi. Ei bine, Bone Man îi vine de hac, îi înfige gâtu’ chitarei în inimă şi-l îngroapă într-un loc neştiut. Sătenii, însă, îl iau de responsabil pentru crime pe Bone Man-ul nostru şi-l linşează, urcându-l pe-o cruce în chip de sperietoare de ciori.

Ăsta-i back-story-ul. Logic, trecutul se întoarce with a vengeance.

O maşină în care se află trei răufăcători din marele oraş iese de pe drum şi eşuează în lanul de porumb. La volan e-un tip deja cu câteva gloanţe-n el, pe locul mortului e răutatea întruchipată – un anume Karl Ruger, căutat de poliţia din şapte state pentru o ditamai crima sângeroasă –, iar pe bancheta din spate e-un altul. Ăştia trei duc cu ei un purcoi de bani şi droguri cât pentru cinci ani. S-au bătut cu nişte unii pentru ele şi doar ei au scăpat cu viaţă.

Nu mai lungesc povestea, că n-are niciun farmec. Ideea de bază e că ăştia trei se bat între ei şi, când rămâne numai unul – logic, Ruger –, bătaia se mută pe frontul din Pine Deep. Sigur că la mijloc îşi bagă coada Răul din trecut, fermierul ăla căsăpit de Bone Man şi sculat acum din morţi, dar şi Bone Man însuşi, care tot romanul nu face decât să se plimbe aiurea prin păpuşoi, cu chitara în spinare, făcându-i pe toţi prin apropierea cărora trece să audă acorduri suave de blues.

Ce m-a scos din sărite la toată cartea asta e un grav dezechilibru. Maberry mi s-a părut că habar n-are ce urmăreşte, că se apucă să pedaleze pe-un personaj, dându-i trecut şi gânduri ample, pentru ca apoi să-l abandoneze în planul secund. Sau să-l scoată cu totul din scenă. Nici calitatea prozei nu-i cea mai strălucită. Nici de departe ce zice Scott Nicholson pe copertă: „Chilling, lyrical, melodic and dark.”

Nu ştiu dacă voi citi şi celelalte două părţi ale trilogiei. Poate cândva, în timp. Şi doar din aceeaşi încăpăţânare de-a duce lucrurile la capăt. Întrucât Ghost Road Blues n-are niciun fel de sfârşit. Ăia doi mari şi tari – Binele şi Răul – nu apucă să se înfrunte. Doar Ruger ajunge să-l ameninţe pe Crow că cică „Ubel Griswold sends his regards.” Unde Ubel Griswold = fermierul cel rău, omorât cu chitara şi îngropat, iar acum sculat din morţi cu gândul clar de a-i popi pe toţi.

Mai vedem.

Grămada cu lecturi

Am avut cândva un plan măreţ: să scriu aici, pe blog, despre toate cărţile încadrabile la categoriile horror, fantasy, thriller, SF pe care le citesc. Carţi în engleză. Ca orice plan, şi acesta s-a dovedit mult prea ambiţios.

Acum, văzând bine că aşa stau lucrurile, ce mi-am spus? Nu-i bai, facem o însemnare cu tot ce s-a adunat restant. Nu mai scriem aşa pe larg, ne limităm la consideraţiuni generale.

Şi nu mai pierdem vremea cu introduceri inutile…

1. Anne Rivers Siddons – THE HOUSE NEXT DOOR

Am cartea asta de câţiva ani buni. De când am citit despre ea laudele lui King din Danse Macabre. Nu stau să caut citate elocvente de acolo – deşi aşa am vrut să fac, când încă mai credeam că planul de care vorbeam la început este realizabil. În fine… Am citit abia acum cartea. Ce să spun? Simpăticuţă, frumos scrisă, palpitantă la început, dar niţel plicti mai încolo. Într-un cartier rezidenţial, într-un loc până de curând frumos înverzit, cineva clădeşte o casă. Vecinii de alături urmăresc totul. (Cartea e scrisă de tanti din vecini.) Fazele bântuirii, aşa s-ar putea subintitula cartea. Are trei părţi, fiecare aparţinând unei familii care locuieşte în casa cu pricina. Inutil de spus că toate o sfârşesc rău. – De citit pentru împătimiţii poveştilor cu case bântuite. Sincer, aleg oricând Harrow-ul lui Clegg… dar ajungem la asta mai încolo.

2. Ramsey Campbell – THE PARASITE

Roman din categoria Rosmary’s Baby. Adică e cu vrăji, cu blesteme, totul într-o atmosferă de ani ’80, prin Anglia. Logic, doar e Ramsey Campbell. Acţiunea se derulează lent, tensiunea se adună greuţ, indiciile sunt introduse cu parcimonie. Rose şi soţul ei scriu cărţi despre filme. Duc o viaţă liniştită, sunt o familie echilibrată. Până când Rose începe să aibă… probleme. Ceva din trecut se întoarce. Şi Rose se transformă în Sherlock Holmes, căutând să priceapă ce se întâmplă cu ea. Ce descoperă e puţin spus bizar. Aţi auzit de Aleister Crowley? Ei, ăsta ar fost mic copil. – Mie-mi place Campbell cum îmi place şi Straub. E ceva mai greu de gustat la început, dar când te-a prins – prins eşti.

3. Matthew Costello – UNIDENTIFIED

Cărticică onestă, se citeşte repede, are câteva momente bune, dar nu străluceşte prin nimic. De altfel, nici nu mai ţin minte ce s-a întâmplat pe-acolo. Parcă cineva descoperise un portal al răului şi oameni din toate colţurile lumii sunt aleşi de Cârmuire să vină şi să presteze muncă voluntară în folosul omenirii. Parcă… Primul Costello cu care m-am confruntat – şi ultimul.

4. Tim Lebbon – THE EVERLASTING

Nu ştiu, zău, ce mă aşteptam de la Lebbon. Dar e clar că mă aşteptam la mai mult. Şi The Everlasting chiar a pornit bine. În scurt timp însă totul a luat o turnură cum mie nu-mi prea place. Cam ca Edward Lee în City Infernal. Planului uman îi este suprapus cu brutalitate un plan fantastic. Dialoguri nereuşite, descrieri cam din părţi, în schimb acţiune, acţiune, acţiune. Un Costello ceva mai răsărit. Mai încerc un Lebbon la anul şi dacă tot sentimentele astea le voi avea… pa şi pusi!

5. Robert McCammon – BOY’S LIFE

Ei, da. Asta numesc eu carte bună! Atmosferă, personaje, tramă, tot ce vrei. Şi mână de prozator cu oase tari. Nici n-aş şti de unde să încep, dacă ar trebui să vorbesc aplicat despre romanul ăsta. E-o lecţie de viaţă, e-o poveste de copilărie, de-un roman iniţiatic, e-un It cu faţă umană. Avem, adică, monştri, avem încercări temerare, avem un băieţel care învaţă cu ce se mănâncă lumea oamenilor mari (şi dovedeşte, fie vorba între noi, mai mult curaj decât toţi adulţii la un loc), dar avem şi o doză de inefabil pe care doar înlănţuirea de detalii concrete, sentimente, întâmplări îl poate defini cât de cât. Musai de citit, musai-MUSAI. Zece cu coroniţă.

6. Michael Laimo – ATMOSPHERE

Ţin minte că romanul ăsta l-am mai început acu vreo 3 ani. L-am abandonat din cine ştie ce pricină. Ei bine, acum m-am încăpăţânat şi l-am dus la sfârşit. M-am încăpăţânat, subliniez. Fiindcă e vorba de-o carte taaare slabă. Bine, e şi roman de debut, deci să zicem… Dar e taaaaaare slabă, zău aşa. Un poliţai care, deşi are câteva zile libere, porneşte să investigheze o moarte suspectă întâmplată pe aleea din apropierea casei sale. Sigur că lucrurile o iau razna, e implicată până la urmă şi fică-sa, se ceartă omul cu şefii, o ia haiduceşte pe cont propriu, se infiltrează în tabără adversă… Tot tacâmul. Dar extrem, extrem de prost scris. Se simte la tot pasul că autorul s-a căznit să aşeze cuvintele pe pagină. N-o recomand nimănui.

7. Brian Lumley – NECROSCOPE II: VAMPHYRI!

Eu behăi cu fiece ocazie despre cât de miştp scrie Lumley, cât de bine s-ar vinde în România, ce serii faine de cărţi a scris, bla-bla-bhe-bhe… O spun încă o dată: Seria Necroscope are de toate – spionaj-contraspionaj, vampiri, supranatural, istorie, România, Transilvania, români, câţiva ruşi, alţi români… Prin ’96 (să fi fost), am găzduit vreo 2 luni un scoţian venit să ne ţină cursuri de vară. Şi Iain Campbell, căci aşa-l chema, şi-a adus cu el 2 romane de Brian Lumley, ca să aibă lecturi în temă. Alegere mai mult decât inspirată. Citiţi-l pe Lumley şi convingeţi-vă.

8. Tom Piccirilli – A CHOIR OF ILL CHILDREN

Altă deziluzie. Câte-am citit despre Piccirilli, câte premii a luat, cât tam-tam… Ei, fâs! Cel puţin cu romanul ăsta. „We move in spasms” în sus şi „We move in spasms” în jos. O familie foarte bogată, undeva în Sud. Fratele povestitor, 3 fraţi siamezi (uniţi la nivelul capului) şi toată distribuţia de localnici. Chestii bizare, o poveste din trecut cu un băiat ucis pe marginea râului, acolo unde acum apare o fată aparent mută, „we move in spasm” din nou, intră în scenă o ceată de motociclişti, povestitorul se mai dă în bărci cu nişte slujnice… Şi pac, se gată cartea. „We move in spasm”. Genial, ce să spun! „The master of the southern gothic” my ass.

9. Jack Ketchum – THE LOST

Ketchum a devenit mai nou febleţea celor de la Hollywood. I s-a ecranizat The Girl Next Door, apoi Red, iar acum – de curând – ăsta, The Lost. Toate trei cărţile se bazează pe spargerea tabuurilor. În prima, nişte băieţi duc în beci, cu consimţământul mamei, pe frumuşica fetiţă din vecini şi o supun, cu consimţământul mamei, la tot soiul de perversiuni sexuale. În a doua, o ceată de băieţi împuşcă for fun căţelul unui localnic retras, aflat la pescuit, după care localnicul porneşte într-o cruciată personală de pedepsire a lor. Iar în a treia, asta, The Lost, un tip omoară două tipe în pădure. Fiindcă i s-a părut lui că alea-s lesbi. Şi şi-a zis că-i phun să omori două lesbi. După câţiva ani, băiatul o încurcă. Doi poliţai bătrâni îi vin până la urmă de hac. Banal, if you ask me, dar scris în stilul mişto al lui Ketchum, totul capătă alt aspect. Plus că în The Lost ăsta povestea se suprapune sfârşitului anilor ’60 şi poveştii masacrării de adeptele lui Charles Manson a soţiei lui Polanski. O să mai vreau Ketchum.

10. Douglas Clegg – NIGHTMARE HOUSE

Vă ziceam la început de case bântuite mai fain descrise decât aia din The House Next Door. Ei bine, Harrow a lui Clegg e pe primul loc. Iar în Nightmare House aflăm cum a început totul, fiindcă e romanul care deschide seria. Ei da, aici chiar avem poveste gotică. Subterane prăfuite, statui mişcătoare, zăngănit de lanţuri, năluci sub clar de lună, moşteniri sângeroase… totul updatat şi infuzat cu sevă contemporană. Iar ca bonus volumul de faţă cuprinde nuvela Purity, un omagiu în cheie gay adus de Clegg lui Lovecraft cu al său Dagon. Plăcut mult.

11. Bryan Smith – DEPRAVED

De departe cea mai plăcută surpriză din calupul acesta. Am spus surpriză, excluzându-l deci pe McCammon, care mă aşteptam să fie de nota 10. Cu coroniţă, cum spuneam. Depraved e genul de roman horror total. Spectaculos, sângeros, scârbos, îngrozitor… Continuaţi voi cu epitetele. I se aplică orice vă trece prin gând. Aici avem povestea unor sărmani ghinionişti căzuţi în capcana locuitorilor dintr-o localitate uitată de lume. Locuitori capabili de orice. De canibalism, în primul rând. Căci ei au nevoie de oamenii ăştia fiindcă se apropie o sărbătoare anume, când ei au de adus ofrande. Numai că eroii noştri nu se dau bătuţi uşor. Ripostează. Şi uite aşa începe spectacolul. Sex, sânge şi orori. Mult sex, mult sânge şi orori cu toptanul. Mi-a plăcut fără rezerve, de ce să vă mint? Bryan Smith chiar că-i scriitorul de horror fără niciun tabu asupra lui. Vi-l recomand.