Silvio n-a apucat să publice mare lucru din ancheta pe care o avea în derulare. Insista să dea în ziar doar informațiile pe care le verifica și răsverifica de o sută de ori. Nu intra în speculații – nu în scris, cel puțin. „Să-ți spun ce cred eu, Matei“, m-a tras el aproape într-o seară, când tocmai mă pregăteam să iau ultima gură de bere ca să o șterg odată acasă – curios cum apartamentul ăla din Berceni în care stăteam cu chirie, și în care stau și acum, singur cuc, luase locul adevăratei mele case, aia unde mă aștepta familia mea, Fanny și Tavi. Am înțeles imediat că nu avea de gând să îmi dea drumul așa ușor. Silvio locuia singur și el, numai că apartamentul lui gol, găsit tot de Sandu, ca și al meu, ca să avem unde sta provizoriu, până ne obișnuiam cu Bucureștiul și ne găseam singuri ceva mai bun, era adevărata lui casă. În Clujul natal nu-l mai aștepta nimeni, nici măcar părinții, care muriseră la scurt timp unul după celălalt, amândoi măcinați de cancer. De aceea, Silvio se agăța deseori de unul dintre noi, colegii lui, mai ales cei aduși din provincie, și uneori, dacă bea mai multe beri, intra totuși în speculații cu privire la subiectele la care lucra. O făcea, mi-am dat seama și în seara de care vorbesc, ca să ne stârnească interesul, ca să mai prelungim preț de câteva beri mica noastră întâlnire tovărășească. Asta era, cu adevărat, singura concesie pe care Silvio o făcea cancanului. „Stați numa’ să vă zic…“ „N-o să vă vină să credeți…“ „E de-a dreptul scandalos…“ „Eu de când trăiesc n-am mai auzit așa ceva…“ „Oamenii ăștia-s pur și simplu ne-oameni…“ „Stați numa’ să vă zic…“ [Citiți mai departe…]