Arhive pe categorii: (tr)aducţiuni

Liiceanu şi un citat pentru toţi traducătorii

„Era un seducător care îşi propusese să umple, prin strategii şi şarmuri literare, prăpastia care despărţea limbajul filozofic de cel obişnuit al oamenilor şi, astfel, să împace filozofia cu lumea, în vederea convertirii tuturor la lumea filozofiei”, spune Liiceanu la un moment dat despre Noica, magistrul lui. Lucruri perfect valabile pentru Liiceanu însuşi în noul volum de confesiuni filosofice/filosofii confesive, Scrisori către fiul meu. L-am citit, aşa cum am citit şi Uşa interzisă, dar şi o bună parte din Declaraţie de iubire şi Jurnalul de la Păltiniş, cu foarte mare plăcere, cu acea delectare cu care citeşti scrierile cuiva care cunoaşte limba în toate cotloanele ei şi ştie s-o folosească în cel mai elocvent mod posibil pentru a exprima idei, altfel, complexe. Dintre filozof-eseiştii nostri cred că numai Pleşu îl mai egalează şi, de câteva ori notabile, chiar îl depăşeşte pe Liiceanu în chestia asta. Nu-mi place statutul de vedete – în sens negativ, desigur – pe care mulţi care nu le-au citit cărţile li-l atribuie, nu mi se pare deloc potrivit. Aşa cum nici „boieri ai minţii” nu-i văd. În fine, gura lumii… Eu mă bucur doar că sunt contemporan cu ei şi că am privilegiul de-a le citi cărţile în momentul primei lor apariţii.

Inevitabil, terminând Scrisorile…, am frunzărit Uşa interzisă. Şi am dat peste următorul paragraf, subliniat şi marcat ca atare de mine pe margine:

De abia când traduci îţi dai seama de prezenţa atotputernică a codului: nici un cuvânt nu este pus la întâmplare şi cel mai adesea el apare însoţit de aceleaşi cuvinte şi ocupă lângă ele aproape întotdeauna aceeaşi poziţie. Traducătorul este obligat să păstreze identitatea formulărilor (şi a formelor care apar pe această cale), evitând cu stricteţe folosirea sinonimelor. Până şi cuvintele care aparent nu au pregnanţă categorială, care par să nu facă parte din cod şi care induc în eroare tocmai prin aparenta lor banalitate („a scoate la iveală”, „a se arăta” etc.) revin insistent şi implacabil, dovedindu-se până la urmă a fi „cuvinte fenomenologice” şi noduri în ţesătura de ansamblu. Cu excepţia lui „şi”, „de aceea” şi „totuşi”, totul, până şi prepoziţiile şi adverbele, intră în cod. (pp.140-141, Humanitas, 2002)

Bine, Liiceanu vorbeşte aici despre traducerea de texte filozifice, iar codul de aici este văzut în contrast cu stilul (care, după Liiceanu, reprezintă ieşirea din cod şi, prin urmare, trebuie evitat cât mai mult posibil), însă cu mâna pe inimă spun că acelaşi lucru e valabil şi pentru traducerile literare. Doamne, nici nu vă daţi seama cât este de valabil! Nerespectarea „codului cuvintelor fenomenologice” este de fapt adevărata trădare a traducătorului. Am zis! 🙂

OK, următorii pe lista de lectură a sfârşitului de an: Zadie Smith – Despre frumuseţe, Mihail Gălăţanu – Stradivarius, Edward Lee – Oraşul infernului şi, dacă mai apuc, iar dacă nu, prima pe 2009: Bogdan Popescu – Cine adoarme ultimul.

Fragment din „Fiica groparului”

A venit de la tipar nr. 10 al venerabilei noastre reviste. Pe site încă nu e nici nr. 9, aşa încât probabil mai durează până apare şi ăsta. Oricum, de interes pentru vizitatorii blogului meu, pe lângă celelalte materiale, interesante toate, fără-ndoială (e şi un interviu cu Nicolae Manolescu, şi unul cu Emil Constantinescu şi Zoe Petre, dar şi cronici literare, poezii, eseuri etc.), pe lângă astea, spuneam, cred că de interes ar fi un fragment destul de lunguţ pe care l-am decupat din următoarea apariţie în colecţia Byblos de la Editura Curtea Veche, Joyce Carol Oates – Fiica groparului. Am semne clare că nu mai durează mult (a durat şi aşa destul, şi-n bună parte din cauza lui yours truly 😦 ) şi-o să găsiţi cartea în librării. Dar până atunci poate puneţi mâna pe Familia şi gustaţi din ce are Oates de oferit. Şi, credeţi-mă, chiar are! Miam-miam! Brrr!…

Cine se pricepe la botanică?

În Florida, cum e şi normal, cresc o sumedenie de plante de care românul n-a prea auzit. Şi, în unele cazuri, cum cred că e şi cazul de faţă, n-a auzit nici botanistul român. Prin urmare, nimeni nu s-a sinchisit să-i găsească alt nume, mai neaoş, decât cel latinesc, de manual. 

Scurtând vorba, în peregrinările mele traductoriceşti am dat peste o wedelia, care-i un soi de floarea-soarelui de-a noastră, numa’ că de-a lor. 🙂 Latinii – ei bine, nu chiar ei, că n-aveau ei habar la vremea lor de Florida şi de alte zone d-astea… recente – i-au zis Sphagneticola trilobata. Anyway, planta asta face flori galbene şi, după celălalt nume dat de americani (creeping-oxeye), aş zice că-i niscai plantă căţărătoare/târâtoare.

Cam astea-s informaţiile peste care am dat. Imaginea mi-am format-o, însă, asemenea personajului lui King din Duma Key, n-am un nume pe care să i-l lipesc pe frunte. Ştiţi careva cum i-ar fi zis dacii wedeliei ăsteia blestemate??